Duminica a 33-a după Rusalii (a Vameșului și a Fariseului) Luca 18, 10-14
Perioada Triodului în care tocmai am intrat este un timp de cugetare la mulțimea faptelor rele săvârșite, la păcatele grozave prin care ne-am întinat sufletul, la judecata sufletului nostru, într-un cuvânt de meditare și de conștientizare că „în lenevire ne-am cheltuit toată viaţa noastră”. Nu este un strigăt disperat, ci unul plin de speranță, pentru că într-una din frumoasele cântări din acest timp strigăm către Dumnezeu, rugându-L să ne deschidă „ușile pocăinței”, să ne curețe sufletul cu mila milostivirii Sale, iar pe Maica Domnului să ne îndrepte pe cărările mântuirii și cu rugăciunile ei să ne spele de toată necurăţia. Deci putem să spunem fără să greșim că perioada Triodului este una de autoevaluare sufletească, adică știm ce vrea Dumnezeu de la noi, vedem ce am realizat din cât a cerut El de la noi. Ne vedem minusurile și apoi ne ridicăm cu speranța și cu mai multă stăruință că ne vom uni mai mult cu El.
La prima vedere, vameşul şi fariseul par oameni obișnuiți, fiecare reprezentând un grup bine cunoscut societății de atunci, dar dacă ne uităm la sufletele lor, ei sunt diferiți. Aceşti oameni au intrat în Templu să se roage. Noi știm că atunci când mergem la Biserică ne pregătim mai înainte prin curățenia trupească, dar mai ales prin cea sufletească, adică plecăm împăcați cu toată lumea, în duhul rugăciunilor de dimineață. Când intrăm, spunem rugăciunea de intrare în Biserică, apoi ne închinăm la Icoana Învierii Domnului sau a Sfântului care este pomenit în ziua respectivă, apoi la Icoana Maicii Domnului. Știm că, dacă venim înainte de începerea slujbei, ne închinăm la Icoanele de la catapeteasma Altarului, dăm un pomelnic cu vii și adormiții familiei noastre și ne așezăm la locul nostru. Dacă facem așa înseamnă că respectăm locul sfânt în care ne aflăm și pe gazda lui, Dumnezeu.
Am spus că acei doi oameni din Evanghelie erau diferiți sufletește. De unde știm aceasta? Din descrierea pe care ne-o face Domnul Hristos cu privire la rugăciunea lor. Fariseul și-a început rugăciunea spunând: „Dumnezeule, Îți mulțumesc!” (Lc. 18, 11). Frumos, am zice noi dacă ar fi să ne rezumăm doar la aceste cuvinte. Dumnezeu este cel dintâi binefăcător al nostru. El ne-a înzestrat cu o mulțime de daruri, ne-a dat vedere, mâini, picioare, auz, suflet nemuritor și conștiința prin care ne ajută să deosebim binele de rău. Pentru toate acestea și multe altele ar trebui să fie mereu pe buzele noastre: „Dumnezeul meu, Îți mulțumesc!”. Dar fariseul își descoperă adevărata față când începe să spună: „Nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig” (Lc. 18, 11-12).
Cineva ar putea să mă întrebe: „Ce ai cu bietul om? El a spus adevărul. Nu a mințit. A postit, a dat zeciuială din munca lui, nu a făcut avere furând de la alții, nu și-a înșelat soția prin păcatul adulterului”. Într-un cuvânt, era un om virtuos, un om care, dacă ar fi murit în clipa aceea și ar fi trebuit să se înfățișeze în fața Dreptului Judecător, și-ar fi mântuit sufletul. Totuși, de ce Mântuitorul îl dă ca exemplu negativ și am spune noi ca un suflet care ar cădea la examenul judecății? Răspunsul ni-l dă Însuși Domnul: „Oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța”. Adică, oricât de fidel ar ține credinciosul Legea Domnului și oricât de multe fapte bune ar face, dacă nu le face cu iubire și duioșie, jertfa lui nu are valoare în fața Domnului și nu ajută sufletului lui. Fariseul și orice suflet care urmează exemplul lui eșuează în drumul de a atinge culmile desăvârșirii pentru că, după cum ne atrage atenția Mitropolitul Antonie de Suroj, „și-a alimentat iluzia unei dreptăți false, bazată pe faptele lui, dar care nu ajungea la iubire” (Mitropolitul Antonie de Suroj, Predici la Triod și Penticostar). Să nu uităm că și în timpul fariseului și până la sfârșitul veacurilor baza și finalul Legii Domnului este iubirea. Pe aceasta trebuie să o urmăm în toate faptele credinței noastre.
Dacă sufletul fariseului era lipsit de iubire, se poate spune același lucru și despre sufletul vameșului? La prima vedere am putea spune că da. Cum să aibă iubire, când mintea și țelul lui duceau către îmbogățirea cu orice preț și prin orice mijloace? Știm din Sfintele Evanghelii că vameșii erau urâți de popor pentru că acceptaseră să fie slujbașii ocupantului roman și mai ales pentru că pretindeau mai mulți bani decât cerea legea. Și totuși printre ei se aflau și oameni care erau conștienți de păcatele lor, își știau locul și și-au dat seama că unica șansă de a rezista sufletește în societate este aceea de a cere milă lui Dumnezeu. Mila lui Dumnezeu nu o putem dobândi decât prin rugăciunea sinceră și conștientă. Vameșul din Evanghelie, deși era om păcătos, nu și-a alimentat sufletul cu iluzia unei credințe adevărate, așa cum a făcut fariseul, ci a știut tot timpul că nu este om credincios, că nu este drept. Și de aceea nu și-a ridicat ochii la cer, ci singurul lucru pe care a considerat că îl poate face este să ceară mila Domnului. Interesantă este descrierea sufletească pe care i-o face Mântuitorul. Nu în multe cuvinte, ci într-unul singur: își bătea pieptul. Putem să îl citim în sens propriu, dar cred că și în sens figurat, arătând zbuciumul lui sufletesc. Din acest zbucium sufletesc nu avea cum să nu se nască această frumoasă rugăciune: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”. Dovadă că ea a fost primită de Dumnezeu ne-o arată spusele Domnului. Vameșul s-a întors mai îndreptat la casa lui decât fariseul. De ce? Pentru că el a fost smerit. Un om smerit își știe locul, e conștient de starea lui sufletească, nu se compară cu nimeni, nu se îndreptățește niciodată, face tot ce ține de el ca să iasă din starea de păcat. Singur nu poate, de aceea prin rugăciune Îl roagă pe Dumnezeu să intervină cu Harul Lui. De aceea Părintele Arsenie Papacioc are dreptate când spune: „Harul nu vine decât dacă tu ești pe o poziție smerită. Și smerenia nu este un rezultat al faptelor și nevoințelor tale, ci tot un dar de la Dumnezeu, dar pe fondul unei mișcări, al unei trăiri interioare înalte”.
Găsim în scrierile Sfântului Ioan Iacob Hozevitul o povestioară în care ni se relatează că într-un iarmaroc era un magazin mare cu diferite obiecte de sticlă și multe oglinzi. Într-o zi, prin fața lui trece un negustor care ținea de funie câteva capre şi un țap. La un moment dat, țapul negustorului a văzut în oglinzi un alt țap. Neștiind că este chiar el, s-a repezit spre oglinzi ca să se lupte cu „celălalt” țap. Deznodământul nu este greu de ghicit. Comentând această povestioară, Sfântul Ioan ne spune că pe lângă oglinda de sticlă există una și mai importantă, cea duhovnicească. „Dar unde o găsim?” – ar putea să mă întrebe cineva. Răspunsul ni-l dă tot Sfântul Ioan: În cuvintele Sfintei Evanghelii, ale Sfinților Părinți și în orice sfătuire duhovnicească. În toate acestea ne putem vedea chipul sufletului. Unul își vede patimile, altul virtuțile, altul își vede chipul blândeții și al smereniei. Pe scurt, putem zice că oglinda duhovnicească ne spune cine suntem și încotro mergem (Sfântul Ioan Iacob de la Neamț – Hozevitul, Pentru cei cu suflet nevoiaș ca mine, Opere complete).
Ei bine, o astfel de oglindă duhovnicească ne este pusă în fiecare Duminică. Plecând de la cuvintele Sfântului Ioan, textul evanghelic de astăzi ne spune fiecăruia dintre noi cine suntem, unde suntem duhovnicește și încotro mergem. Evanghelia ne spune că putem fi ori farisei, ori vameși. Cale de mijloc nu există, pentru că există doar adevăr și minciună. Să ne vedem fiecare dintre noi interiorul nostru, să ne judecăm faptele și intențiile noastre. Ori avem sufletul fariseului, rece, lipsit de iubire față de Dumnezeu, aproapele și chiar nepăsător față de propria îndreptare, ori sufletul vameșului conștient de ticăloșia faptelor lui, dar dornic de îndreptare.
Pr. Dr. Emilian Băbăruși
Sursa: http://ziarullumina.ro
Puteţi citi şi:
Omilia Sfântului Nicolae Velimirovici la Duminica Vameşului şi a Fariseului
