Sfântul Nicolae Velimirovici
Un lac fără apă mai poate fi numit lac? Nu; e mai degrabă un crater uscat. Un om fără Dumnezeu mai poate fi numit om? Nu; e mai degrabă un mormânt. După cum apa e tot ce-i mai de seamă dintr-un lac, tot așa Dumnezeu în om.
Dacă sufletul omului ar fi cu totul deschis către Dumnezeu (și acest lucru presupune închiderea către lume), omul acela s-ar întoarce la încântarea primordială a vederii lui Dumnezeu. Credința înseamnă, mai înainte de toate, amintirea acelei pierdute primordiale vederi a lui Dumnezeu, amintire rămasă întipărită în conștiință.
După întunecimea Gadarei, a viețuirii păgâne, unde Domnul nu a întâlnit niciun strop de credință la oameni- nici măcar după marea minune a vindecării celor doi îndrăciți- urmează, una după alta, câteva împrejurări când Hristos găsește mare credință la câte cineva. Hristos putea, cu un singur cuvânt al Său, să vindece într-o clipă toți bolnavii de pe pământ, spune înțeleptul Gură-de-Aur. Dar pentru ce? Ar fi însemnat să-i pună pe oameni pe aceeași treaptă cu necuvântătoarele, care sunt lipsite și de libera voință, și de libera alegere, și de scopuri mai înalte. Ar fi coborât oamenii, să zicem, la scara lunii și a stelelor, care sunt legate prin legi să strălucească; și la scara stâncilor, care sunt legiuite să stea și să cadă la poruncă; și a apelor din râuri, care curg după cum li s-a rânduit. Dar omul are înțelegere, el trebuie să facă de bunăvoie ceea ce creaturile necuvântătoare fac în virtutea legii puse lor: să fie credincioși lui Dumnezeu și să împlinească poruncile Lui. „Dumnezeu poruncește și sunt legată să-L ascult”, spune întreaga fire. „Dumnezeu poruncește și am datoria morală să-L ascult”, spune omul. Omul are alegerea; nu între două bunuri, ci între bine și rău. Dacă alege binele, va fi prieten lui Dumnezeu și fiu in împărăția cea veșnică, și va fi deasupra firii. Dacă alege răul, va fi retezat de la Dumnezeu și va fi mult mai jos decât necuvântătoarele.
„Trecând Iisus de acolo, doi orbi se țineau după El și strigau și ziceau: Miluiește-ne pe noi Fiule al lui David”. „Fiul lui David”, Fiul Omului, fiind totodată și Fiul lui Dumnezeu, îi miluiește și îi tămăduiește. Nici n-au plecat bine orbii, acum văzând și nemaiavând trebuință de călăuză, că au și adus la Domnul un pătimitor mut și îndrăcit. Mut si îndrăcit! Nici minte având să izvodească cuvinte, nici grai să le poată rosti. Domnul nu i-a cerut acestuia credință, pentru că ce credință poate să aibă un nebun? Sau cum să poată un mut să-și mărturisească credința? Dar Hristos a văzut credința celor care-l aduseseră pe mut la Dânsul.
Cu toate acestea, vă dați seama ce faptă uriașă: să scoți diavolul dintr-un om, să-i descui graiul și să-l faci să vorbească deslușit! E mai mult decât un război despre care se scriu cărți. Un război poate purta oricine, dar numai Dumnezeu poate izgoni diavolul și poate da grai buzelor mute.
Ni se spune ca Domnul a scos întâi demonul și abia după aceea omul a vorbit. Acest lucru ne arată de asemenea că Domnul merge întotdeauna de la suprafață în adânc, până la rădăcina răului. În om se încuibase duhul rău și duhul rău îi legase graiul. Trebuia scos întâi duhul și legăturile cu care fusese ferecat omul aveau să cadă de la sine. Domnul, așadar, scoate întâi duhul rău din om, apoi îi dă puterea înțelegerii și a vorbirii. La ce bun să fi dezlegat graiul omului cu demonul încă sălășluind în el? Să-i deschidă graiul ca să poată diavolul dintr-însul huli împotriva lui Dumnezeu și a semenilor? Pentru ce să scapi omul de un rău mai mic decât răul căruia îl lași pradă mai departe? Nu l-ar fi legat demonul din nou, amuțindu-l iar?
Unii se minunează; iar alții râd. Unii se bucură de bine, alții se pornesc împotriva binelui. Poporul dă slavă lui Dumnezeu, căpeteniile pomenesc pe diavol. Cei neînvățați îl numesc pe Hristos „Fiu al lui David”, iar cărturarii mândri de învățătura lor zic că-i trimisul lui Beelzebub, starostele demonilor.
Fariseii nici ei n-au tăgăduit minunea Hristos- și nu s-ar fi dat în lături s-o tăgăduiască dacă ar fi avut cum, dacă ar fi putut s-o ascundă sau să tocmească martori mincinoși, ca la Înviere- numai că totul se făcuse în văzul lumii, înaintea a mulțime de norod. Ei, așadar, din nou o spunem, n-au tăgăduit minunea, ci au răstălmăcit-o după inima lor: „Cu domnul demonilor scoate pe demoni”. I-o mai aruncaseră pe aceasta Domnului în câteva împrejurări, iar El le răspunsese fără înconjur. „Dacă satana s-a sculat împotriva sa însuși… nu poate să dăinuiască”, le-a spus Domnul. Într-adevăr, cu greu și-ar putea închipui cineva, oricâtă minte ar avea- multă sau puțină- o interpretare mai ridicolă, mai lipsită de noimă a faptelor lui Hristos decât cea pe care o găsesc capetele întunecate ale mai-marilor din Israel. Să scoți pe diavol cu ajutorul satanei! E totuna cu a zice: să ucizi pe tatăl copiilor cu ajutorul tatălui! Sau să distrugi armata unui comandant cu ajutorul comandantului!
Doamne Iisuse, Fiul Dumnezeului Celui Viu, miluiește-ne pe noi! Fie ca să învățăm a slăvi numele Tău în noi înșine, în neamul nostru și în lumea toată a celor vii și a celor morți deopotrivă; numele Tău şi numele Preasfântului Tău Tată Cel fără de început, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, Treimea cea deoființă și nedespărțită, acum și pururi și în vecii vecilor. Amin!
