Articole duhovnicești

După moarte, sufletele sunt așezate fiecare împreună cu celelalte suflete care i se aseamănă

  • 24/10/2017

1. A Sfântului Grigorie Palama

Despre cei aleşi se spune în Evanghelie: În casa Tatălui meu multe lo­caşuri sunt[1]. Dacă toţi drepţii ar fi luat în chip asemănător cele ale răsplăţii în acea fericire veşnică, ar fi trebuit să fie doar un singur locaş şi nu mul­te; sunt însă multe şi în ele aleşii vor fi împărţiţi după vrednicie, pentru dreptatea lor, şi se vor veseli împreună. Faptul că toţi cei care au fost orânduiţi în „multele locaşuri” vor lua un „dinar” vădeşte că una este fericirea pe care toţi o primesc acolo, dar egalitatea răsplăţii de care au parte, pentru feluritele lor fapte, nu-i păstrată.

Făcând Domnul lămurite cele ale zilei judecăţii, a spus despre păcătoşi: Atunci voi zice secerătorilor: „Adunaţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi ca s-o ar­dem”[2]. Aşadar secerătorii, adică îngerii, îi vor lega în cazne pe păcătoşi, unii cu alţii, după asemănarea păcatelor: pe cei mândri cu cei mândri, pe desfrânaţi cu cei desfrânaţi, pe iubitorii de argint cu cei iubitori de argint, pe mincinoşi cu cei mincinoşi, pe pizmuitori cu pizmuitori, pe necredincioşi cu cei necredincioşi, ca să ardă în locurile caznelor, aruncaţi acolo de către îngeri.

Întrebare a lui Petru:

Spune-mi, te rog, cum de în vremurile acestea de pe urmă ies la iveală des­pre suflete atâtea lucruri care mai înainte erau tăinuite? Nu cumva ca să vedem [astfel] lumea ce va să fie, înfăţişată prin descoperiri lămurite?

Răspunsul lui Grigorie:

Aşa este, precum ţi se pare. Cu cât se apropie sfârşitul lumii acesteia, cu atât venirea celei viitoare se face cunoscută prin semne vădite. În lumea de aici nu ne pătrundem deloc unii altora gândurile; în cea viitoare, însă, vom putea vedea unii altora toate câte le avem în inimi. Din pricina aceasta lumea de aici se asemuieşte nopţii, pe când cea viitoare, zilei. Precum atunci când se sfârşeşte noaptea începe să se lumineze de ziuă şi, înainte de răsăritul soarelui, întune­ricul se împleteşte oarecum cu lumina, până când trece cu desăvârşire întune­ricul nopţii şi se înstăpâneşte pe deplin lumina zilei următoare, tot aşa, fiindcă sfârşitul lumii acesteia s-a împletit deja cu răsăritul celei viitoare, se întrezăresc unele lucruri întunecate ale ei, prin amestecul lor cu cele duhovniceşti. De aceea putem înţelege şi multe dintre cele ale lumii aceleia, însă în întregime nu le cu­noaştem pe toate; ci [le zărim] ca printr-o străluminare a minţii, precum vedem înainte de a răsări soarele.

2. Din Viaţa Sfântului Eftimie

Cuviosul Părintele nostru Eftimie murise deja şi trupul său mult pătimitor şi încercat în lupte [duhovniceşti] fusese aşezat cu cântările cuvenite în racla de mare preţ, când Dometian, cu adevărat marele şi bunul ucenic al marelui Părinte, încă şi cel mai credincios următor al vieţii lui, care îi slujise Sfântului mai mult de cincizeci de ani, nu s-a depărtat de mormânt, ci a rămas lângă raclă vreme de şase zile, parcă socotind că nu-i va mai fi cu putinţă să trăiască de acum înainte şi nu va mai îndura nicicum să vadă lumina.

Trecând şi a şaptea zi, i se arată în noapte Eftimie, cu chipul strălucitor, şi îi spune: „Vino şi te bucură de slava gătită ţie. Căci iată ne-a dăruit Dumnezeu ca şi aici petrecerea să ne fie împreună”. Venind apoi în adunarea [fraţilor], Dometian le-a vestit acestea; şi astfel a părăsit şi el viaţa, întru bucurie şi cu nădejdea bu­nătăţilor viitoare.

3. A Sfântului Isaac Sirul

Mântuitorul, atunci când spune multe locaşuri ale Tatălui[3], numeşte mă­surile minţii celor sălăşluiţi în ţinutul acela; adică deosebirile celor de care se desfată aceia cu mintea. Prin „multe locaşuri”, aşadar, nu numeşte deosebirea „locurilor”, ci trepte de daruri duhovniceşti. După cum fiecare dintre noi se des­fată de soarele simţit după măsura curăţiei văzului, iar acela nu se împarte în mai multe străluciri, ci tuturor le luminează în acelaşi chip, tot astfel şi cu drepţii în veacul ce va să fie. Toţi vor sălăşlui într-un singur ţinut, însă fiecare va atrage şi va avea în sine strălucirea şi bucuria soarelui celui gândit după măsura curăţiei proprii; deci atât cât e în stare să primească şi să cuprindă.

4. A Sfântului Grigorie Dialogul

Petru:

Mi se pare, cinstite stăpâne, că, deoarece neamul omenesc s-a supus la mul­te şi nenumărate patimi, cea mai mare parte a Ierusalimului ceresc se va umple de prunci.

Grigorie:

Nu ne îndoim că toţi copiii botezaţi care mor la vârsta prunciei intră în împărăţia cerurilor. Nu trebuie, însă, să credem acelaşi lucru despre aceia care încep să vorbească, deoarece pentru mulţi dintre prunci intrarea împărăţiei ce­reşti se închide şi din cauza părinţilor lor, dacă îi cresc rău.

Acum trei ani, un bărbat din oraşul acesta, cunoscut tuturor, avea un fiu care mi se pare că era atunci în vârstă de cinci ani. Iubindu-l pe copil foarte mult după trup, îl crescuse fără asprime. Din pricina aceasta fiul dobândise obiceiul ca, atunci când i se strecura în suflet vreo poftă, să blesteme[4] – şi doar a spune aşa ceva e primejdios – mărirea lui Dumnezeu. A fost lovit însă de molima ce a bântuit pe aici acum trei ani, aşa încât a ajuns în pragul morţii. În vreme ce tatăl îl ţinea la piept, precum mărturisesc cei ce au fost de faţă, copilul a văzut ve­nind spre el duhurile viclene şi a început să strige, tremurând şi închizând ochii: „Apără-mă tată, apără-mă!” Odată cu strigătele acestea, şi-a întors faţa spre pieptul tatălui, vrând să se ascundă. Văzându-l tatăl că tremură, l-a întrebat ce vede, iar copilul, răspunzând, a spus: „Au venit nişte oameni negri şi vor să mă ia”. Zicând aceasta, îndată a blestemat numele măririi [lui Dumnezeu] şi şi-a dat sufletul.

Ca să arate, aşadar, atotputernicul Dumnezeu pentru ce păcat a fost predat copilul unor asemenea slujitori – păcat pe care tatăl său nu a vrut să-l împiedi­ce în timp ce trăia – a îngăduit ca să-l repete în timp ce murea. A fost, deci, în dreapta judecată a lui Dumnezeu ca pe copilul acesta, pe care dumnezeiasca milostivire l-a răbdat să trăiască blestemând, să-l îngăduie să blesteme şi atunci când murea, pentru a-şi pricepe tatăl propriul păcat. Căci, din pricină că acestuia nu i-a păsat de sufletul micului său fiu, a crescut pentru gheena focului nu un păcătos mic, ci unul mare.

5. Din Pateric

Bătrânii spuneau: „Ţineţi-vă din scurt copiii, ca să nu vă chinuie ei pe voi”.

_____________________

[1]  In. 14,2.

[2]  Mt. 13,30.

[3]  In. 14,2

[4]  Copilul înjura de cele sfinte.

Fragment din cartea EVERGHETINOS – Ediția întâi 2007  Sfânta Mare Mănăstire Vatoped vol. I, Tema 11 – Editura „Metropolis Press”, Atena, Grecia, 2007.