Cutremurătoarea scrisoare a unei mame
adresată fiilor ei despre depresia post-partum
(Povestire adevărată)
Depresia post-partum este o boală pe care, din nefericire, o trăiesc multe tinere mame în zilele noastre. Scrisoarea acestei mame formulează cugetările și sentimentele pe care fiecare femeie le simte în acest caz.
Depresia post-partum nu face distincții, ci se poate întâmpla oricărei tinere mame și de cele mai multe ori nu avertizează. Elizabeth Broantmpent, mamă a doi băieți și redactor la scarymommy.com, împarte experiența sa pe blogul în care redactează. A găsit curajul să le scrie o scrisoare celor doi fii ai ei și să întipărească pe hârtie toate cele pe care le simte și le gândește.
„Iubiții mei copii,
Iertați-mă! Iertați-mă că nu sunt mama care ar trebui să fiu pentru voi. Lucrurile nu sunt așa cum mi le-am închipuit: această mâhnire continuă, mânia, acest pesimism pentru fiecare zi care trece. Vreau să fiu distractivă și veselă pentru voi. Vreau să cânt cântece și să desenăm împreună. Vreau să mă joc cu voi de-a vânătoarea în vacanță, iar la masa de amiază să mâncăm înghețată. Însă, dimpotrivă, sunt zile când nu vrea să mă scol din pat. Nici o cântare nu iese din gura mea. Trupul mă doare, ca să mai pot alerga după voi. Dar, mai bine zis, nu mă doare trupul, ci mă doare inima. Toate sunt cenușii. Simt că mă înec. Cu siguranță aceasta nu este ceea am vrut pentru noi și mai ales nu este ceea ce am vrut pentru voi.
Se numește depresia post-partum. Este un joc care are loc în mintea și în hormonii noștri. Am uitat cum este să fii fericit. Pentru mine fericirea este un vis pe care îmi vine greu să-l rechem în memoria mea. Uneori simt că mă apropii cumva de ea, însă totuși rămâne departe.
Pentru toate acestea nu sunteți vinovați voi. Ceea ce mă neliniștește este că, deși mi s-a dăruit cel mai prețios dar, voi, copiii mei, mă simt așa. Mă silesc să vă îmbrățișez, nu că nu aș vrea, ci pentru că mâhnirea mea mă face să uit. Iar aceasta mă face și mai nefericită. Sunt nefericită, dar aceasta nu înseamnă că sunt nefericită cu voi. Chiar și în cele mai grele clipe ale noastre, atunci când strig la voi, pentru că sunt atât de stresată și fragilă, voi sunteți cei care îmi oferiți clipe de fericire.
Vă iubesc totdeauna! Vă iubesc atunci când faceți pozne, când sunteți plini de făină și faceți bucătăria de nerecunoscut, când desenați câinele. Vă iubesc atât de mult, încât mă doare!
Nu am cerut explicații pentru acest gol ce-l simt. Toți îmi spun să mă desfătez de fiecare clipă pe care o petrec cu voi, dar nu pot. Și ceea ce e mai rău, este că lumea crede că o femeie cu depresie post-partum nu-și iubește destul copilul său. Spune că este greșeala ei. Căci dacă și-ar fi iubit cu adevărat copilul, ar fi fost fericită.
Nu mai vreau să aud acestea pe care le spun alții. Le aud în fiecare zi cu glasul denaturat al depresiei. Această boală ne-a „furat” pe toți, iubiții mei copii. A furat timpul, sentimentele, toate clipele acelea pe care fiecare mamă le împarte cu copiii ei. Poate m-a lipsit de multe lucruri, însă de un lucru nu m-a lipsit: de voi.
Oricât de întunecoasă de ar fi, eu mă gândesc la voi. Deși mă simt „goală”, însă mă îngrijesc să vă arăt ce înseamnă dragostea. Mâinile îmi sunt grele, dar sunt împrejurul vostru înfășurate. Vă sărut cu toată durerea pe care o simt. Voi sunteți puterea mea. Vreau tot ce este mai bun pentru voi și, ca și orice mamă, voi face tot ce voi putea mai bun.
Sunteți ai mei. Continui să merg înainte. Iar aceasta va fi suficient și pentru voi și pentru mine”.
