Ecclesiastul învață despre moartea sufletului?

1.    Ce spune textul pe care-l cercetăm?
În studiul de astăzi ne vom ocupa cu analiza unor texte din Sfânta Scriptură, pe care cu greșeală la explică ereticii și le folosesc într-un mod irațional și inacceptabil pentru a-și susține învățătura lor greșită care spune că sufletul omului nu se deosebește cu nimic de sufletul animalelor și, prin urmare, este animal și dispare odată cu moartea.
Să începem cu un text, care este în mod deosebit îndrăgit de toți cei care au căzut în această înșelare despre moartea sufletului omenesc, cuprinzându-i desigur și pe Martorii lui Iehova.
Textul acesta se află în Vechiul Testament și mai concret la Ecclesiast 3, 18-21.
„Și am zis iar în inima mea despre starea fiilor oamenilor: “Dumnezeu a orânduit să-i încerce, ca ei să-şi dea seama că nu sunt decât dobitoace”. Căci soarta omului şi soarta dobitocului este aceeaşi: precum moare unul, moare şi celălalt şi toţi au un singur duh de viaţă, iar omul nu are nimic mai mult decât dobitocul. Şi totul este deşertăciune! Amândoi merg în acelaşi loc: amândoi au ieşit din pulbere şi amândoi în pulbere se întorc. Cine ştie dacă duhul omului se urcă în sus şi duhul dobitocului se coboară în jos către pământ?”.
Acest text de la Ecclesiast îl folosesc Martorii lui Iehova pentru a dovedi că, în privința firii sale, omul și animalele nu au absolut nici o deosebire, ci că în esența lor sunt la fel. „Prin urmare…”, (concluzionează ei cu un ifos sentențios și triumfător), „…așa cum sufletul animalelor este muritor și se nimicește, tot astfel și sufletul oamenilor”. Și prin această argumentare cu desăvârșire greșită și inacceptabilă nu este greu să-i convingă pe interlocutorii lor necunoscători și adeseori confuzi.
Dar să cercetăm dintru început și mai cu luare-aminte acest text al Ecclesiastului, ca să constatăm dacă au dreptate Martorii lui Iehova sau dacă, pentru încă o dată, denaturează sensul textului Sfintei Scripturi, spre interesul egoist și anti-creștin al multinaționalului Turn de Veghe.
2.    Cine spune aceste cuvinte?
Primul și cel mai important punct la care trebuie să luăm aminte citind acest text, este exprimarea cu care Ecclesiastul începe această observație referitoare la moartea oamenilor și a animalelor. Și spune la începutul textului: „Și am zis iar în inima mea despre starea fiilor oamenilor”. Nu spune: „Aceasta zice Domnul”, așa cum obișnuiesc să spună Proorocii, atunci când au să vestească vreo descoperire a lui Dumnezeu referitoare la vreun subiect, nici: „Făcutu-s-a cuvântul Domnului către mine”, nici altceva echivalent, care să-l pregătească pe ascultător că este vorba despre o învățătură dumnezeiască. Ci dimpotrivă, clar și pentru a evita orice răstălmăcire, Ecclesiastul spune: „Am zis eu în inima mea”. Adică, cu alte cuvinte, spune că cele care urmează sunt simplu niște cugetări omenești, doar reflexiile sale, care, deși vin de la un om înțelept și cu destulă experiență acumulată, nu provin din credința în Dumnezeu.
Să ne aducem aminte de o altă expresie asemănătoare cu aceasta pe care am citit-o mai înainte. Ea nu provine de la un rege foarte experimentat, ci de la om destul de bogat. Istorisirea se află în Evanghelia de la Luca, 12, 19: „Și voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te”. Așa cum Ecclesiastul, cercetând lucrurile dintr-o prismă omenească, spunea: „Am zis eu în inima mea”, tot astfel și bogatul spunea: „Suflete, ai multe bunătăţi…”. Dar care a fost poziția lui Dumnezeu referitoare la părerea personală a bogatului? Evanghelistul o menționează în stihul următor (20):  „Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?”. Îl numește „nebun”. Observăm că părerea oamenilor poate fi diametral opusă cu adevărul, adică cu părerea lui Dumnezeu, și atunci cu adevărat este nebunie.
Dar pentru ca să se facă încă și mai înțeles faptul că aici Ecclesiastul își exprimă propria sa părere, părerea unui om înțelept și experimentat în cele ale lumii, dar care a devenit sceptic și pesimist, fără credință în Dumnezeu, să vedem la ce concluzie ajunge după observațiile sale asupra sorții comune referitoare la moartea omului și a animalelor. În următorul stih, 22, din textul care ne interesează, citim: „Şi mi-am dat seama că nimic nu este mai de preţ pentru om decât să se bucure de lucrurile sale, că aceasta este partea lui, fiindcă cine îi va da lui putere să mai vadă ceea ce se va întâmpla în urma lui?”. În cuvinte mai simple, ajunge la următoarea concluzie: „Deoarece, așa cum am observat, omul nu se deosebește întru nimic de animale în privința morții, ci așa cum mor acelea, moare și el – și amândouă sfârșesc în pământ -, așadar nu există un lucru mai bun decât a se veseli cineva în lucrurile sale câtă vreme trăiește, căci aceasta este partea lui. Fiindcă cine știe ce se va întâmpla după moartea sa, adică cine altul se va desfăta de osteneala sa și unde va ajunge averea lui, pe care s-a trudit s-o dobândească?”.
Însă acest fel de cugetări și concluzii îl caracterizează pe omul alipit de cele pământești, care nu și-a pus nădejdea în Dumnezeu. Iar cuvintele acestea nu se deosebesc deloc de cuvintele cântecului popular, care au devenit aproape proverb și deviză în societatea contemporană ateistă și materialistă în care trăim și care spun: „O viață avem și dacă nu o vom trăi, ce vom înțelege…”. Este ca și cum Ecclesiastul ne-ar spune aceasta aici. Luând partea omului pesimist și sceptic ce cugetă lumește, el spune că „de vreme ce într-o zi vom muri, așa cum mor și animalele, și fiindcă nu vom putea să vedem după moarte ce se va întâmpla cu averea noastră, rezultatul ostenelilor noastre, de aceea să ne desfătăm, să petrecem și să ne distrăm acum cât mai este vreme”.
Și ne întrebăm pe bună dreptate: Oare acesta este „crezul” martorilor lui Iehova? Că adică partea omului este să se bucure în lucrurile sale, deoarece „cine îl va duce pe el să vadă ce va fi după el”. Adică cred în „să mâncăm și să bem, deoarece mâine vom muri”, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel despre toți cei care nu cred în învierea morților ? Exact la aceasta face aluzie și textul Ecclesiastului pe care l-am citit, unde omul sceptic se întreabă: „Cine îl va învia sau îl va face să vadă ce s-a întâmplat după moartea sa?”. De aceea să se veselească câtă vreme mai este în viață.
Cu siguranță o astfel de părere și poziție nu este deloc creștină și, desigur, nici martorii lui Iehova nu îndrăznesc s-o propovăduiască. Dar atunci de ce citesc numai cuvintele omului sceptic cu concepție materialistă și nu citesc și concluzia la care ajunge? Evident, aleg cu viclenie numai cele care le convin pentru a susține erezia lor, adică faptul că sufletul este muritor, trecând sub tăcere textele din jur, care dovedesc că aceste cuvinte sunt cugetări omenești. Și astfel îi conving pe ascultătorii lor că este vorba de o învățătură dumnezeiască.
În felul acesta, oricine poate lua cuvintele bogatului nebun din parabola lui Hristos, care spunea: „Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te” , și să le considere drept chintesență a învățăturii creștine. Sau, folosind în felul acesta Sfânta Scriptură, să dovedească că nu există Dumnezeu, izolând prima propoziție de la Psalmul 14. Însă întreg stihul ne dă sensul corect: „Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu”. Așadar, vă dați seama cu ce mod viclean și nelegiuit încearcă societatea Turnul de Veghe să dobândească adepți, să răspândească învățăturile înșelării și să războiască adevărurile creștine. Nu ezită să izoleze părerile oamenilor care sunt cuprinse în Sfânta Scriptură și să le promoveze drept „adevăruri dumnezeiești”.

3.    Contextele în care a scris Ecclesiastul
Deși toate cele pe care le-am spus până acum despre controversatul text de la Ecclesiast sunt suficiente pentru a dovedi că nu numai că este cu desăvârșire neputincios în a combate învățătura Bisericii despre suflet, ci mai degrabă dovedește viclenia metodelor Societății Turnul de Veghe și al ereziilor asemănătoare, cu toate acestea vom insista să-l cercetăm mai în profunzime, mai ales că ține legați pe atâția oameni în înșelarea despre moartea sufletului omenesc.
Pentru a înțelege conținutul textului pe care l-am citit mai înainte, este necesar să cunoaștem contextul în care se încadrează, „cine” și cu „ce scop” îl spune.
Cartea Ecclesiastului este o Carte de înțelepciune a Vechiului Testament și a fost scrisă de Solomon, așa cum ne spune la începutul ei: „Cuvintele Ecclesiastului, fiul lui David, rege în Ierusalim”.
În această Carte se vede că Solomon discută cu el însuși și se străduiește să scoată niște concluzii din viața sa bogată în experiențe și cunoștințe. Se prezintă pe sine în două faze. Prima este atunci când încearcă să se înțeleagă pe sine și lumea din jurul său fără credința în Dumnezeu și în făgăduințele care provin de le El. Prin urmare, este firesc să ajungă la concluzii complet pesimiste și materialiste, cu frecventul și foarte cunoscutul refren: „Deşertăciunea deşertăciunilor, zice Ecclesiastul, deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune!” .
A doua fază a Ecclesiastului este atunci când credința în Dumnezeu predomină modul materialist de a privi lucrurile și când pesimismul cu care își privește viața se transformă în optimism și deșertăciunea într-o țintă dătătoare de nădejde. Și în timp ce își începe cartea trăgând concluzii cu înțelepciunea lumească pe care o avea, adică cum că „toate sunt deșertăciune”, își încheie cartea cu înțelepciunea pe care a avut-o de la Dumnezeu, în felul următor: „Iată pe scurt; tot ceea ce ai auzit aceasta este: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui! Acesta este lucru cuvenit fiecărui om. Căci Dumnezeu va judeca toate faptele ascunse, fie bune, fie rele” .
Așadar, atunci când citim cartea aceasta trebuie să fim foarte atenți și să distingem care sunt cugetările omului materialist și pesimist și care sunt cugetările celui ce crede în Dumnezeu.

4.    Contradicțiile teoriei materialiste cu credința creștină
Acum când avem o imagine mai completă a cadrului în care se mișcă Ecclesiastul, să recitim întregul text controversat și să-l cercetăm mai în detaliu:
„Și am zis iar în inima mea despre fiii oamenilor: “Dumnezeu a orânduit să-i încerce, ca ei să-şi dea seama că nu sânt decât dobitoace”. Căci soarta omului şi soarta dobitocului este aceeaşi: precum moare unul, moare şi celălalt şi toţi au un singur duh de viaţă, iar omul nu are nimic mai mult decât dobitocul. Şi totul este deşertăciune! Amândoi merg în acelaşi loc: amândoi au ieşit din pulbere şi amândoi în pulbere se întorc. Cine ştie dacă duhul omului se urcă în sus şi duhul dobitocului se coboară în jos către pământ?  Şi mi-am dat seama că nimic nu este mai de preţ pentru om decât să se bucure de lucrurile sale, că aceasta este partea lui, fiindcă cine îi va da lui putere să mai vadă ceea ce se va întâmpla în urma lui?” .
Având în vedere observațiile pe care le-am făcut mai înainte referitoare la Cartea Ecclesiastului și după ce am recitit locul controversat, este limpede că părerile pe care le exprimă sunt mai degrabă cugetările unui pesimist care vede lucrurile dintr-o viziune pur materialistă și prin prisma strâmtă a acestei vieți temporare, în care stăpânește stricăciunea și deșertăciunea. De aceea, nu trece cu vederea să repete în stihul 19 cunoscutul refren: „Toate sunt deșertăciune!”. Dimpotrivă, omul credincios nu găsește nimic drept deșertăciune, pentru că toate sunt incluse în planul înțelept al lui Dumnezeu, în dumnezeiasca Iconomie. Nimic nu se face fără un scop, adică în zadar. De asemenea, consecința acestor cugetări (ale stihului 22), așa cum am spus și mai înainte, orice altceva poate însemna, numai îndemn creștinesc nu, atunci când spune că nu există un lucru mai bun pentru om, decât să se bucure de toate cele pe care le-a dobândit, mai ales că atunci când moare nu știe în ce mâini vor cădea și cine la va moșteni.
Dimpotrivă, noi știm că făgăduința lui Hristos pentru această viață temporară nu este bucuria din desfătarea de bunurile materiale, ci necazuri, lipsuri, într-un singur cuvânt cruce. „În lume necazuri veți avea. Dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea!” . Și iarăși: „Şi toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi” . Și iarăși: „Atunci Iisus a zis ucenicilor Săi: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” .
Așadar, ucenicul lui Hristos nu trebuie să urmărească în această viață trecătoare bucuria care provine din desfătarea de bunurile materiale, așa cum îndeamnă pesimistul și materialistul în acest text din Ecclesiast, precum și în altele, cum este de pildă în versetul 18, din capitolul 5, unde spune: „Cu adevărat iată ceea ce am văzut că este bine şi frumos: să mănânce şi să bea şi să trăiască omul bine din tot lucrul cu care se trudeşte sub soare în vremea vieţii dăruite lui de Dumnezeu, căci aceasta este partea lui” .

5.    Locul controversat vorbește despre suflet sau despre trup?
Și dacă am presupune că aceste cuvinte nu provin de la un om pesimist, ci de la un om cu credință și nădejde în Dumnezeu, totuși locul acesta nu dovedește nimic despre moartea și impersonalitatea sufletelor oamenilor și egalizarea lor universală cu animalele. Și aceasta deoarece textul acesta nu spune că omul dispare de îndată ce moare, ci că moare „așa cum mor și animalele”.
Cugetările pe care le face Ecclesiastul în textul acesta nu se bazează deloc pe cuvintele dumnezeieștii Descoperiri, ci pe observații curat omenești. Astfel, se trag concluziile despre cele care devin perceptibile prin simțuri, iar nu despre problemele duhovnicești. Vorbește despre cele pe care le vede, iar nu despre cele nevăzute, așa cum este sufletul de pildă, componenta nevăzută a omului, așa cum am constatat cu claritate în studiile precedente. Asemănarea oamenilor cu dobitoacele nu se bazează pe un fundament teologic, ci pe o observație exterioară că „soarta fiilor oamenilor și soarta animalului, o soartă este”(3, 19). Exact același lucru, adică soarta comună exterioară a oamenilor și a dobitoacelor, același fel de moarte în privința trupului, „soarta comună”, așa cum spune, o descrie în continuare prin încă două expresii.
Mai întâi spune că: „Precum moare unul, moare şi celălalt”. Și apoi că: „Amândoi merg în acelaşi loc: amândoi au ieşit din pulbere şi amândoi în pulbere se întorc”. Așadar „soarta”, „moartea trupului” și „întoarcerea în pulbere” sunt trei expresii identice pentru Ecclesiast, folosite să descrie moartea oamenilor, dar și a animalelor, așa cum aceștia se văd în ochii unui oarecare observator din afară. Nici o referire nu se face la suflet, nici la starea omului de după moarte. Aici Ecclesiastul se limitează la caracteristicile comune ale morții trupului de țărână a omului și a morții animalelor. Nimic despre sufletul muritor.
Să vedem însă mai în amănunt pe fiecare din aceste trei caracteristici:
1.    Primul se referă la „ soarta comună a oamenilor și a animalelor”. Pentru a vedea însemnătatea cuvântului „soartă” și să înțelegem exact ce determină prin aceasta Ecclesiastul, să vedem cum îl folosește în celelalte două locuri ale cărții sale:
Primul este textul Ecclesiastului de la cap. 2, 14-15: „Înţeleptul are ochii în cap, iar nebunul merge întru întuneric. Dar am cunoscut şi eu că aceeaşi soartă vor avea toţi. Deci am zis în inima mea: «Aceeaşi soartă ca şi cel nebun voi avea şi eu; atunci la ce îmi foloseşte înţelepciunea?». Şi am zis în mintea mea că şi aceasta este deşertăciune”.
Aici omul pesimist îl examinează pe cel înțelept și pe cel nebun. Pe deoparte recunoaște că este mult mai bine să fie cineva înțelept decât nebun, totuși văzând sfârșitul amândurora, că este la fel, concluzionează că a cere cineva înțelepciune și aceasta este o deșertăciune. Cu toate acestea, scriitorul însuși, Solomon, a scris și Cartea Pildelor, care în mare măsură constituie un imn de laudă adus Înțelepciunii și conține o învățătură insuflată de Dumnezeu pentru dobândirea ei. Așadar, este orice altceva în afară de deșertăciune.
Prin urmare, este vădit faptul că aici Ecclesiastul ajunge la concluzia greșită că nu se merită ca cineva să fie înțelept, căci este o „deșertăciune”, pornind de la observația că „și înțeleptul și nebunul mor la fel”. Așadar, „soarta” are de-a face cu SFÂRȘITUL VĂZUT, cu moartea, așa cum o văd ochii noștri trupești, iar nu cu dimensiunea duhovnicească.
2.    Al doilea punct unde întâlnim cuvântul „soartă” la Ecclesiast este la cap. 9, 2,3.
„Căci toţi au aceeaşi soartă: cel drept ca şi cel păcătos, cel bun ca şi cel rău, cel curat ea şi cel necurat, cel ce aduce jertfă ca şi cel ce nu aduce, cel bun ca şi cel rău, cel ce jură ca şi cel ce cinsteşte jurământul. Este un mare rău în tot ceea ce se face sub soare, căci toţi au aceeaşi soartă”.
Și din această pericopă este foarte clar că soarta înseamnă sfârșitul vieții pământești. Adică moartea biologică în sine, iar nu starea omului de după moarte, nici starea sufletului nevăzut al omului. Deoarece, cu siguranță există stare și răsplată diferită după moarte pentru cel bun și pentru cel viclean, pentru cel drept și pentru cel, pentru cel evlavios și pentru cel neevlavios sau pentru „cel ce aduce jertfă ca şi cel ce nu aduce”, așa cum spune textul.
Să ne amintim, de pildă, de parabola bogatului și a săracului Lazăr, la cap. 16 din Evanghelia de la Luca. De îndată ce a murit Lazăr, îngerii i-au luat sufletul și l-au dus în sânul lui Avraam. Când a murit bogatul, a fost dus în iad. Unul era într-o stare de bucurie și mângâiere, în timp ce celălalt într-o stare de chin. Este cu desăvârșire greșit și inacceptabil să folosim acest loc al Ecclesiastului pe care-l cercetăm, pentru a ne înștiința despre starea de după moarte a drepților și a nedrepților, precum și a altor categorii de oameni. Iar aceasta este limpede. Așadar, cum și cu ce logică îl vom aplica între oameni și animale, și mai ales să-i asemănăm? Este o aberație evidentă. Comparația și observația care se fac despre soarta comună, se referă la moartea trupească, la moartea biologică, în care toți și toate ca ființe vii și muritoare sunt catalogate. Este inacceptabilă și absurdă orice altă generalizare. Faptul că omul și animalul au, ca însușire comună atât viața biologică, cât și moartea biologică, nu ne îngăduie să le asemănăm și să le identificăm și la celelalte însușiri.
Am văzut mai înainte că „soarta fiilor oamenilor și soarta animalelor, o soartă este”, nu se referă sub nici o formă la faptul că omul, în esența sa, după firea sa, se identifică cu animalul și nu diferă de el, așa cum complet greșit și absurd susțin martorii lui Iehova. Dimpotrivă, Ecclesiastul se referă la faptul că pe amândoi îi așteaptă soarta comună a morții biologice, cum de altfel moartea îi așteaptă și pe drepți și pe nedrepți, și pe înțelepți și pe nebuni, și pe cei evlavioși și pe cei nelegiuiți. Toți și toate, oricât de diferită ar fi călătoria vieții lor și de diferite firile, se vor întâlni neapărat într-un anumit punct, care nu este altul fără numai moartea biologică, moartea trupului muritor. Acesta este și punctul comun al întâlnirii, al „sorții”. Exact la aceasta se referă și atunci când spune că: „Precum moare unul, moare şi celălalt”. Comparația se face privind modul cum se face moartea biologică, iar nu privind ceea ce se întâmplă după moarte. Comparația se face privind faptul cum mor, iar nu privind ce se întâmplă cu personalitatea lor. Despre aceasta nu vorbește deloc, ci cercetează numai ceea ce se vede cu ochii trupești. Și desigur, așa cum moare trupul celui nedrept, tot astfel moare și al celui drept, la fel și al animalului. La exterior nu există absolut nici o diferență. Și nici nu poate distinge nimeni, în ultimă instanță, din felul cum părăsește cineva această viață, dacă acesta a fost drept sau nedrept, înțelept sau nebun. Dimpotrivă, moartea omului seamănă ca fapt cu moartea animalelor. Nicăieri nu există vreo referire la călătoria de după moarte, la Judecată, nici la înviere. Este un fapt acceptat, chiar și de martorii lui Iehova, că animalele nu vor învia, nici nu vor fi judecate după moarte. Dar atunci cum îl identifică pe om cu animalul, spunând că dispare și se nimicește, și nu merg mai departe și la identificarea lor privind judecata și învierea?
3.    Să mergem însă și la a 3-a motivare a concluziei pe care o trage omul pesimist referitor la faptul că „omul nu are nimic mai mult decât dobitocul. Şi totul este deşertăciune!”. Această concluzie provine din prima observație că: „Amândoi merg în acelaşi loc: amândoi au ieşit din pulbere şi amândoi în pulbere se întorc”. Este limpede și din această frază că observațiile omului pesimist și sceptic se limitează la cele ce se văd, adică la trupuri. Ele au fost făcute din țărână și tot în țărână se întorc. Nu cercetează deloc lumea nevăzută, deoarece, în mod firesc, nu s-au făcut toate din pământ, mai ales că împărăția duhovnicească nu are nici o legătură cu pământul. Îngerii, de pildă, nu sunt din pământ, nici nu au componente din pământ. Așadar, Ecclesiastul nu face nici o referire aici despre componenta nevăzută a omului, adică despre suflet, ci cercetează numai sfârșitul trupurilor. Și, desigur, nu există absolut nici o obiecție sau îndoială că trupurile oamenilor sunt muritoare și din țărână, întocmai cum sunt cele ale animalelor și, prin urmare, au și aceeași soartă.
Observațiile și concluziile sale se mișcă în spațiul senzitiv, material, văzut și nu se referă la planul nevăzut și duhovnicesc. În acest punct Ecclesiastul își exprimă partea pur umană și materialistă a sinelui său, adică omul firesc, sufletesc, așa cum îl numește Sfântul Apostol Pavel (I Cor. 2, 10-16). De altfel nici nu poate altceva, fără numai să-și exprime neștiința și nedumerirea despre componenta nevăzută a omului și despre energia biologică care dă viață animalelor. În stihul 21 spune: „Cine ştie dacă duhul omului se urcă în sus şi duhul dobitocului se coboară în jos către pământ?”. Așadar, se întreabă și el și se nedumerește despre ce se întâmplă în partea nevăzută a omului și a animalelor. Nu ajunge la concluzia ca sunt la fel. Ci mai degrabă, oricât ar cerceta moartea cu ochi omenesc și materialist, tot nu ajunge la punctul extrem și mai de jos la care ajung martorii lui Iehova, încât să asemene întru totul pe om cu animalul și să vorbească despre nimicire. Ecclesiastul, chiar în neștiința sa, îl ridică pe om mai sus de animale, spunând că duhul omului urcă sus, iar duhul animalelor coboară jos pe pământ. Astfel, omul firesc care nu are Duhul lui Dumnezeu, cu rațiunea sa nu poate altceva, fără numai să separe elementul duhovnicesc al omului de energia biologică impersonală și de proveniență pământească care dă viață animalelor.
Potrivit cu acest text, în nici un caz și în nici un chip nu se justifică concluzia la care ajung unii eretici, susținând că sufletul omului este la fel, după firea lui, cu sufletul animalelor, adică muritor și, prin urmare, dispare și se nimicește odată cu moartea. Referitor la această problemă, așa cum am văzut, omul firesc se poate exprima numai prin nedumerire și prin întrebare, deoarece acestea „duhovnicește se judecă” de cei care sunt povățuiți de Duhul lui Dumnezeu (I Cor. 2, 14).
6.    Ecclesiastul răspunde că există sufletul
Ecclesiastul nu ne lasă numai cu întrebarea, ci ne dă și răspunsul, atunci când ne înfățișează și cealaltă parte a sinelui său, cea optimistă și iubitoare de Dumnezeu, cea a omului duhovnicesc. Și răspunsul este caracterizat de autoritatea Descoperirii dumnezeiești. Așadar, el ne spune spre sfârșitul cărții sale, când se referă la moartea trupească, la cap. 12, stihul 7: „Și se va întoarce țărâna în pământ, precum a fost, iar duhul se va întoarce la Dumnezeu, Care l-a dat”.
Așadar, aceasta este afirmația insuflată de Dumnezeu despre suflet, care trebuie s-o avem în vedere în mod serios, iar nu locul anterior, pe care cu mult zel îl promovează martorii lui Iehova. Iar această afirmație este limpede și clară. Că adică componenta pământească a omului, trupul său, se întoarce în pământ, iar duhul său, adică sufletul, merge la Dumnezeu.
Martorii lui Iehova susțin că „duhul” care este menționat în aceste texte, nu este sufletul, ci o putere impersonală, care este comună atât la oameni, cât și la animale. Dacă ar fi fost așa, de ce duhul omului se suie la Dumnezeu, în timp ce cel al animalelor nu? Dacă ar fi ceva ca electricitatea, pentru ce să se suie la Dumnezeu? Ce legătură are puterea impersonală materială cu Duhul suprem al lui Dumnezeu? La ce-i trebuie? Și de ce se suie la Dumnezeu numai (duhul) omului și nu și cel al animalelor, dacă este impersonală și prin urmare exact la fel pentru toți oamenii și animalele? Ar fi trebuit, ca o energie impersonală, fără părtinire și la fel pentru toți, să meargă în același loc atunci când pleacă de la cei vii.
Alteori ei spun că duhul care se suie la Dumnezeu este un fel de „șablon”, adică o rețetă, care se păstrează în memoria lui Dumnezeu și-l va folosi pentru a învia exact același om. Dar Ecclesiastul nu spune că „duhul omului” este „un set de instrucțiuni de construcții”, ci dimpotrivă, el spune că Dumnezeu l-a dat și la El se întoarce. Instrucțiunile de construcții nu se dau și nici nu se înapoiază, ci numai se execută și se urmăresc în timpul construcției. Niciodată nu se încorporează în construcție. (Însemnare: Pe lângă toate acestea, este un lucru hulitor să presupună cineva că Dumnezeu, Care este atotputernic, are trebuință „să primească” îndrumări, pentru a-l confecționa pe cineva. Cu atât mai mult cu cât El Însuși l-a făcut dintru început. Este chiar un lucru comic a-și închipui cineva că Dumnezeu trebuie să-Și „aducă aminte” ceva, ca și cum ar avea memorie care uită și encefal…). Într-adevăr, este vrednic de mirare faptul în cât de mari neghiobii cad toți cei care neagă adevărul și încearcă să-l înlocuiască cu teoriile lor personale.
Pentru încă odată se adeverește faptul că înșelarea singură creează uriașe impasuri susținătorilor ei și-i duce de la o absurditate la alta mai rea și de la o greșeală la alta mai mare. Și dacă omul nu se oprește din această alunecare prin smerenie și cu recercetarea în profunzime a tuturor acelora pe care le-a primit cu ușurință până la acel punct, este condamnat să devină o pradă a înșelării și a satanei și să meargă din rău în mai rău.
7.    Rezumat
În cele de mai sus am dovedit că ereticii, acceptând că sufletul este muritor, că dispare și se dizolvă odată cu moartea, cum se petrece și cu sufletul animalelor, nu șovăie să argumenteze aceasta cu texte din Sfânta Scriptură, care nu conțin învățătura lui Dumnezeu, ci menționează păreri omenești bazate nu pe cunoașterea și înțelepciunea dumnezeiască, ci pe cele lumești, așa cum este în textul de la Ecclesiast, cap. 3, 18-22.
Și fiindcă nici aceasta nu satisface și motivează credința lor greșită, nu ezită, cu ușurință și cu manipulări sofisticate, să denatureze sensul lui, astfel încât, în cele din urmă, să scoată concluzia pe care o vor și să-i convingă pe adepții lor creduli și pe ascultătorii lor naivi.
Ecclesiastul însă, așa cum am văzut, vorbește despre duhului omului (adică despre suflet) care, în timpul morții biologice, spre deosebire de trupul de țărână care se întoarce în pământ, se suie la Dumnezeu și supraviețuiește morții. De altfel, aceasta este învățătura întregii Sfintei Scripturi și a Bisericii noastre, așa cum am constatat până acum în amănunt.
Așadar omul se deosebește mult de animal și singurul lucru comun pe care îl au, este moartea biologică, adică moartea trupului.

Total
16
Shares
Previous Post

Cum învață călugării papistași „rugăciunea”?

Next Post

Ce ne va întreba Dumnezeu?

Related Posts