Statul Vatican

Vaticanul este un centru politic şi bisericesc care îl are drept conducător pe papă şi care se întinde pe o suprafaţă de 44 de hectare în centrul Romei, în dreapta râului Tibru. În antichitate, această mică provincie se numea campus sau ager Vaticanus. Deşi este declarat stat autonom, este cea mai mică ţară a lumii civilizate. În acelaşi timp, este centrul spiritual al întregii biserici catolice. În afară de această suprafaţă, mai deţine alte câteva proprietăţi, aproximativ 70 de hectare, în diferite locaţii din oraş, pe care sunt construite clădiri care găzduiesc diverse servicii ale Vaticanului.

Încă din secolul al IV-lea, episcopii Romei locuiau pe dealul numit Lateran, proprietate care le-a fost oferită de împăratul Constantin cel Mare. Pe parcursul veacurilor, diferiţi papi au construit mai multe clădiri, care, treptat, au devenit un centru complex de edificii ce alcătuiesc azi statul Vatican. Tot aici este ridicată şi măreaţa catedrală a Sfântului Petru, cu impresionanta ei piaţă sub forma unei îmbrăţişări deschise, palatul papal, biblioteca, muzeul, observatorul astronomic, galeria de artă, radioul şi televiziunea, care transmite ştiri la fiecare 15 minute în diferite limbi ale lumii. Există, de asemenea, o tipografie care tipăreşte, printre altele, şi ziarul bisericesc L’ Osservatore Romano.

Dorinţa papilor de înălţare lumească şi de acaparare a puterii seculare a început cu papa Ghelasie I, care la anul 494 îi scria împăratului bizantin de atunci că două sunt puterile în lume: sfânta suveranitate a papilor şi puterea împărătească. Mai mult decât atât, papii au încercat să justifice şi scripturistic dubla lor împuternicire prin versetul: Doamne, iată avem aici două săbii (Luca 22, 38). Ucenicii credeau că Îl vor putea apăra pe Domnul cu cele două săbii, dar Mântuitorul ce le-a răspuns? Sunt de ajuns! – în sensul că: „Am spus destule, nu aţi înţeles? Să nu mai continuăm!”. Ar fi putut Domnul, aşa cum Însuşi o spune, să cheme peste douăsprezece legiuni de îngeri care să-L apere. Nu a făcut-o însă, deoarece scopul Său era mântuirea lumii prin intermediul Jertfei Sale pe Cruce.

Interpretând greşit versetul de mai sus, papii au considerat că pot exercita şi o putere seculară în lume. Astfel, la anul 756 au reuşit să întemeieze primul stat papal. Papa Ştefan al II-lea l-a încoronat împărat al francilor pe Pipin cel Mic, iar acesta, în semn de recunoştinţă, i-a dăruit proprietăţile pe care ulterior s-a edificat statul Vatican.

Pentru întemeierea statului papal, aşa cum menţionează şi izvoarele istorice, s-au purtat multe lupte. Conducătorii statelor occidentale uneori agreau, alteori erau deranjaţi de prezenţa acestui nou stat în mijlocul lor. Astfel, din punctul de vedere al puterii lumeşti, pe parcursul istoriei întâlnim atât situaţia de papo-cezarism, în care conducătorii statelor se declarau vasali ai papalităţii, dar şi de cezaro-papism, în care papii erau supuşi vasalităţii faţă de diverşi împăraţi sau regi.

Din cauza amestecului papilor cu puterea lumească, au avut loc foarte multe crime săvârşite „cu binecuvântarea” sau cu îngăduinţa lor. După ruperea patriarhiei Romei de Biserica cea Una a lui Hristos, la 12 iulie 1054, papii, în colaborare cu conducătorii statelor occidentale, au organizat cucerirea „schismaticilor” ortodocşi. Astfel, multe armate ale statelor apusene, cu binecuvântarea papilor, au pornit către Răsărit, sub pretextul eliberării Locurilor Sfinte de sub musulmani, dar, în realitate, au jefuit tezaurele sfinte ale ortodocşilor şi le-au transportat în ţările lor. În timpul celei de-a patra Cruciade, la anul 1204, au cucerit şi Constantinopolul. Nelegiuirile şi ticăloşiile pe care le-au săvârşit atunci soldaţii latini plini de ură, care căutau numai să jefuiască şi să violeze, depăşesc cu mult orice altă încercare istorică prin care a trecut statul bizantin.

După ce s-au îndepărtat de Biserica lui Hristos, papii au continuat să adauge noi învăţături care să justifice modul lor de viaţă excesiv lumesc şi expansionismul politico-religios. Rezultatul acestor ambiţii deşarte a fost reacţia firească de răzvrătire a unor teologi precum Luther, Calvin şi Zwingli, iniţiatorii protestantismului. Aceştia au condamnat principiile papale şi inovaţiile dogmatice şi s-au răzvrătit. Au rezultat, de-a lungul istoriei, mulţimea de culte protestante şi neoprotestante, secte şi denominaţiuni, care astăzi au depăşit numărul de 23000.

Şi, pentru ca cititorul să înţeleagă grozăviile care au rezultat din ciocnirea acestor separatişti cu autoritatea catolică, vom aminti doar de măcelul petrecut în noaptea de Sfântul Bartolomeu, din 23 august 1572. Forţele papale din Franţa au ucis cu cruzime aproape 30000 de protestanţi, luterani şi calvini, care se împotriveau ereziilor şi inovaţiilor religioase. S-au petrecut acte de o cruzime greu de imaginat, atât la Paris cât şi în alte oraşe mari ale Franţei. Femei însărcinate erau trecute prin sabie, iar pruncii zdrobiţi de ziduri, bătrânii şi copiii ucişi fără milă. Toate acestea s-au petrecut cu binecuvântarea papei Grigorie al XIII-lea, care, după săvârşirea acestor atrocităţi, a ordonat să se ţină slujbe de mulţumire pentru exterminarea protestanţilor.

La 11 februarie 1929, în vremea papei Pius al XI-lea, a fost încheiat un acord al Vaticanului cu guvernul italian, în vederea proclamării oficiale de stat în stat. El este populat de aproape o mie de cetăţeni care au privilegiul de a nu fi supuşi sistemului de justiţie italian. Ca stat, Vaticanul funcţionează având toate instituţiile specifice unui stat de drept. Papa este preşedintele statului, conduce un guvern, are miniştri, deputaţi, gardă militară, banca Sfântului Spirit şi ambasadori în majoritatea ţărilor lumii. Forma sa de organizare este monarhică. Papa este monarhul absolut, cu putere deplină politică şi religioasă şi îşi exercită această putere nu doar în chestiunile juridice, legislative sau executive, ci şi în domeniul politicii externe şi al diplomaţiei internaţionale. Din 1929, Vaticanul este un stat deplin, care se implică în toate evenimentele politice ale lumii. Celebrul poet Dante se referea la papism spunând: „Biserica Romei a intrat în mocirlă, pentru că în ea se amestecă acum două funcţii şi două puteri care se întinează una pe cealaltă” (O ameninţare pentru Ortodoxia noastră, G. Psaltaki, p. 148).

Evenimentele sângeroase care au afectat popoarele ortodoxe balcanice din fosta Republică Serbia dovedesc implicarea vinovată a papilor Romei în aceste războaie interne. Din ordinul cardinalului militar Stepanici, arhiepiscopul Zagrebului, pe care papa Vojtyla l-a proclamat sfânt, au fost martirizaţi patru episcopi ortodocşi, 220 de clerici şi peste 800.000 de sârbi ortodocşi, deoarece nu au acceptat să se lepede de credinţa lor în Hristos. Din ordinul aceluiaşi episcop, după acest masacru uriaş, soldaţii generalului croat Ante Pavelici au scos ochii victimelor lor, strângând un coş de aproape 18 kilograme, pe care l-au trimis în dar papei. La început, acela a crezut că este vorba de un coş cu stridii de mare, dar, după ce i s-a explicat ce conţine coşul, I-a dat slavă lui Dumnezeu şi l-a binecuvântat pe generalul Pavelici. La fel de mare este păcatul bisericii catolice croate care, cu binecuvântarea Vaticanului, avându-l ca lider pe arhiepiscopul genocidului Stepanici, a forţat trecerea la catolicism a peste 250.000 de etnici sârbi, locuitori în Croaţia.

Persecuţii similare, deşi la o scară mai redusă, au avut loc în Cehoslovacia şi în Ucraina, acolo unde biserica papistaşă şi-a extins organizarea.

Episcopul crimelor din Croaţia, Stepanici, a binecuvântat hotărârea de epurare a ortodocşilor sârbi. Pe 12 aprilie 1941, a trimis către clerul din Croaţia următoarea circulară: „Niciun om raţional nu ne va putea acuza pentru aceasta, pentru că iubirea lui Dumnezeu pentru neamul nostru a fost picurată prin degetul lui Dumnezeu în însăşi existenţa umană şi aceasta este porunca lui Dumnezeu” (p. 157).

Stepanici a fost condamnat la 11 octombrie 1946, din cauza „crimelor lui împotriva poporului şi a statului”, la 16 ani de muncă silnică şi la lipsirea drepturilor cetăţeneşti pentru cinci ani. Vaticanul a răspuns după trei zile cu următoarele rânduri: „Sfântul Sinod a hotărât excomunicarea tuturor celor care sunt responsabili pentru urmărirea şi condamnarea lui Aloyisius Stepanici”. Nu se menţionează însă, în mod explicit, pe cine anume excomunică această sentinţă. Stepanici a trăit izolat timp de 15 ani şi a murit la 10 februarie 1960. A fost înmormântat la Mitropolia Catolică Croată.

Iată ce le-a spus locuitorilor satului Staza, sârbi care fuseseră mutaţi acolo cu forţa, omul de încredere al lui Pavelici şi responsabilul pentru punerea în aplicare a programului de exterminare a ortodocşilor croaţi, preotul Dionisie Giuritsef: „Nimeni în afară de croaţi nu mai poate trăi în această ţară şi ştim ce să facem cu cei care nu se convertesc la catolicism. În aceste zone am făcut curăţenie, de la copii până la bătrâni. Dacă va fi nevoie, vom face asta şi aici, deoarece nu se consideră o crimă să ucizi un copil de şapte ani, dacă el se împotriveşte mişcării Ustasi (organizaţia represivă a lui Pavelici). Trebuie ca noi toţi să devenim, începând de astăzi, croaţi şi să ne extindem. Iar când ne vom extinde şi ne vom întări, vom lua teritorii şi de la alţii, dacă va fi nevoie. Să nu vă inducă în eroare faptul că port haine preoţeşti, deoarece, dacă voi fi forţat, voi pune mâna pe armă şi voi extermina până şi copiii din leagăn sau pe oricine este împotriva statului şi a puterii ustaşilor» (Rolul Vaticanului în dezmembrarea Iugoslaviei 1941-1991, p. 93).

Oricine citeşte Sfânta Scriptură şi mai ales Noul Testament va înţelege imediat că aceste fapte îngrozitoare şi criminale ale „Sfântului Scaun” nu pot fi binecuvântate de Hristos, Domnul iubirii şi al iertării. El însuşi le-a spus ucenicilor Săi: Ştiţi că ocârmuitorii neamurilor domnesc peste ele şi cei mari le stăpânesc. Nu tot aşa va fi între voi, ci care dintre voi va vrea să fie mai mare să fie slujitorul vostru. Şi care dintre voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă (Matei 20, 25-27).

Se autodefineşte, aşadar, papa, robul robilor lui Hristos, dar, în realitate, această smerenie a sa nu se regăseşte.

În consecinţă, o astfel de biserică, ce binecuvântează armele şi îi canonizează pe conducătorii genocidului asupra nenumăraţilor mucenici din rândul „schismaticei” Biserici Ortodoxe a lui Dumnezeu, mai poate fi considerată ca fiind autentică?

(Extras din: Minunile, mărturie a dreptei credințe; Autor: Părintele Damaschin Grigoriatul, Editura Areopag, Bucureşti, 2012.)

 

 

 

Total
1
Shares
Previous Post

Străduințe în vederea unirii bisericii Romei cu Biserica lui Hristos

Next Post

Purcederea Sfântului Duh „și de la Fiul” – Filioque

Related Posts