Străduințe în vederea unirii bisericii Romei cu Biserica lui Hristos

a) Evenimentele de la Sinodul de la Ferrara-Florenţa

Un mare seism înaintea plecării delegaţiei răsăritene către sinodul de la Ferrara – Italia

La 27 noiembrie 1437 s-a pregătit delegaţia episcopilor ortodocşi pentru călătoria în Italia. Au fost convocaţi conducătorii patriarhiilor istorice şi ai bisericilor locale. Mitropolitul Marcu Eugenicul al Efesului a fost ales ca reprezentant al celor trei patriarhii din Răsărit – Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Era foarte renumit pentru virtuţile sale şi înţelepciunea teologică.

Cu câteva zile înainte de plecare, patriarhul Iosif a prevestit cu o adâncă înţelepciune ceea ce urma să se întâmple în Italia. În faţa tuturor membrilor delegaţiei a spus următoarele: „Ne cer să venim la sinod în Italia. Mai mult, ne asigură şi cheltuielile necesare călătoriei, cazare, mâncare şi toate celelalte. Dar, când vom ajunge acolo, vom deveni robi şi năimiţi, iar ei vor fi domnii şi stăpânii noştri. Iar robii sunt datori să împlinească voinţa stăpânilor lor şi orice năimit este dator să facă lucrarea pentru care este plătit. Dacă aceia îşi vor retrage suportul material, ce ne vom face noi? Şi, dacă vom vrea să ne întoarcem pe cheltuiala şi cu corăbiile lor în ţara noastră, ei ce vor face? Şi ce interes avem noi, străini, puţini şi săraci să mergem la cei mulţi, bogaţi şi mândri, care, profitând de faptul că sunt la ei acasă, vor încerca să ne robească? Şi, în plus, dacă noi vom dori să le vorbim despre credinţa ortodoxă şi tradiţia noastră, oare nu va fi acest efort unul inutil?”.

Deşi, în cadrul sinodului, patriarhul a prevăzut cu atâta precizie cursul evenimentelor, a doua zi a acceptat realitatea istorică în care se găseau. Turcii ajungeau tot mai des până la porţile Constantinopolului, iar papa promisese, în schimbul unirii, că va trimite 2000 de soldaţi care să lupte pentru salvarea Bizanţului. I-a mobilizat, aşadar, pe membrii delegaţiei, sperând că vor fi primiţi de latini cu cinste şi cu respect. Le-a spus că vor avea libertatea să-şi exprime nestingheriţi poziţia ortodoxă şi că se vor întoarce învingători, răsplătiţi pentru strădaniile lor. A reuşit să-l convingă şi pe împăratul Ioan, care a cedat aproape împotriva voinţei sale. Mai mult, a pus presiune şi asupra episcopului Marcu al Efesului, deşi acesta era sceptic încă de la început.

Când corăbiile papei au ancorat la Constantinopol pentru a prelua delegaţia, a avut loc un mare cutremur de pământ. Iar când împăratul a urcat pe punte, marea parcă fierbea. Au plecat la drum şi s-au oprit mai întâi la Kallipoli, iar apoi au ajuns la Madito. Aici au fost întâmpinaţi de acelaşi semn al mâniei dumnezeieşti. Un mare cutremur a zguduit oraşul port din temelii.

La 8 februarie 1438, după 75 de zile pe mare, au ajuns la Veneţia, unde au fost primiţi cu entuziasm. Li s-a şi oferit o biserică mare, unde au săvârşit Sfânta Liturghie, după tipicul Bisericii Răsăritene. La această slujbă s-au strâns, de curiozitate, o mare parte dintre cetăţenii importanţi ai oraşului, care la sfârşit au spus cu emoţie: „Înainte de a-i cunoaşte pe greci, îi consideram asemenea barbarilor, în vreme ce acum credem şi recunoaştem că ei sunt păstrătorii Bisericii adevărate şi că Duhul lui Dumnezeu vorbeşte prin gura lor.”

Pretenţiile de mărire ale papei

De la Veneţia s-au îndreptat spre Ferrara, unde era stabilit să se ţină sinodul. Papa Eugeniu a trimis o solie împăratului bizantin, prin care-l ruga să-i comunice patriarhului Iosif că, atunci când se vor întâlni, acesta din urmă este dator să-i sărute papucul! Când a auzit, patriarhul s-a tulburat foarte tare şi le-a spus celor trimişi că această invenţie este inacceptabilă. Le-a explicat că-l va saluta pe papă cu îmbrăţişarea frăţească, potrivit tradiţiei vechi bisericeşti, dar nicidecum să-i sărute piciorul! În cele din urmă, papa a renunţat la pretenţiile sale, dar a avut grijă să-l întâmpine pe patriarh într-o clădire separată, discretă, departe de ochii oficialităţilor şi ai supuşilor săi.

Câinele împăratului urlă

În timpul dezbaterilor teologice, cuvântul cel mai greu de spus, din partea ortodocşilor, l-a avut Sfântul Marcu Eugenicul. El a încercat să le explice papistaşilor cu argumente din Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi folosirea prepoziţiilor de la şi prin – le-a expus vechea învăţătură că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl, iar prin Fiul este trimis în timp şi în lume. Dar latinii insistau în filosofiile lor. Printre primii care au cedat în materie de credinţă a fost mitropolitul de Niceea, Visarion, care, mânat de ambiţie şi de iubirea de arginţi, s-a supus dogmelor papale, după ce a primit de la acesta promisiunea că-i va fi acordată funcţia de cardinal. L-a urmat Isidor al Rusiei, care a devenit şi el cardinal. S-au opus, în mod evident, lui Marcu Eugenicul protosinghelul patriarhului Grigorie şi teologul Gheorghe Amirountzis – Trapezuntul. Ca să-i preseze pe ortodocşi să accepte inovaţiile lor, latinii nu s-au dat înapoi nici de la cele mai josnice mijloace. I-au ţinut înfometaţi şi fără niciun ban, umilindu-i şi ameninţându-i sau promiţându-le tot felul de măriri şi avantaje.

O altă mişcare strategică a papei a fost declaraţia că nu mai dispune de banii necesari întreţinerii delegaţiei ortodoxe şi că a cerut un împrumut locuitorilor Florenţei. Aceştia s-ar fi oferit să ajute, cu condiţia ca lucrările sinodului să continue în oraşul lor. Mai mult, invocând o iminentă epidemie în Ferrara, a grăbit mutarea sinodalilor la Florenţa. De ce s-a dorit, în realitate, această mutare? Pentru că mulţi dintre ortodocşi, simţind pericolul presiunii puse asupra lor, au plecat cu propriile mijloace băneşti către ţările de unde veniseră. Florenţa era mai departe şi şansele de evadare erau mai mici. Aici dezbaterea a continuat pe tema dacă Sfântul Duh purcede şi de la Fiul. Inovaţiile latinilor au fost demontate punct cu punct, având ca bază hotărârile inatacabile ale Sinoadelor Ecumenice. Sfântul Marcu a rămas singurul luptător pentru adevăr, atacând virulent şi această ultimă greşeală, în cele şapte cuvântări ale sale. Împăratul bizantin era disperat de faptul că nu se ajungea la un rezultat comun, favorabil unirii şi, implicit, obţinerii ajutorului militar promis de papă. I-a chemat în camera sa pe mitropolitul de Niceea, Visarion, pe Isidor al Rusiei şi pe protosinghelul Grigorie şi le-a dat un ultimatum – să găsească negreşit o cale pentru realizarea unirii. La sfârşit le-a spus: „Oricine se va opune încercării de unire cu latinii va fi aspru pedepsit pentru îndrăzneala lui!” Sfântul Marcu nu s-a lăsat influenţat nici de această ameninţare, ci şi-a apărat în continuare dreapta credinţă.

Papa a impus atunci noi metode de constrângere şi şantaj prin înfometarea delegaţiei şi stoparea oricărui fel de ajutor bănesc. Răsăritenii au fost nevoiţi chiar să-şi vândă din haine sau din arme pentru a putea cumpăra mâncare, ca să nu moară de foame. S-au plâns împăratului, iar acesta s-a adresat papei. Atunci, pontiful i-a răspuns: „Mergeţi la Marcu Eugenicul şi la marele sachelar (Mihail Hrisokokis), deoarece aceştia se opun unirii şi din cauza lor avem toţi de suferit!” Atunci împăratul i-a silit pe răsăriteni să accepte propunerile papei, însă majoritatea au răspuns că mai bine preferă să moară decât să se latinizeze. Văzând că nu există nicio cale pentru un dialog sincer în vederea unirii, l-au rugat pe împărat să dispună întoarcerea lor în patrie. Papa s-a tulburat şi, în înţelegere cu clericii lui, a spus: „Fie vor accepta martiriul sfinţilor pe care ei înşişi îi expun, fie vor continua dezbaterile până când îi vom convinge de adevărul bisericii noastre. Numai aşa se vor putea întoarce la casele lor, dacă vor semna unirea.”

Patriarhul s-a lăsat până la urmă convins de împărat şi a susţinut în apologia lui faptul că unirea avea să aducă un mare bine ţării sale. Arhiereii erau înfometaţi, împăratul se delecta cu partidele de vânătoare, iar papistaşii insistau cu expunerea credinţei lor, pe care, dacă aveau să o semneze ortodocşii, unirea era deja realizată. Şi iarăşi, în prima linie a frontului, a rămas Marcu Eugenicul. Dacă, la început, opozanţii săi erau doi sau trei, acum, spre sfârşitul lucrărilor, aproape toţi îşi trădaseră credinţa şi i se împotriveau. Degeaba se zbătea el pentru întoarcerea celor rătăciţi la adevărata credinţă. S-a ridicat în mijlocul lor şi le-a spus că papa este un eretic. Ei s-au înfuriat şi i-au spus să-şi demonstreze afirmaţia sau va fi aspru pedepsit. Au făcut presiuni asupra lui timp de două zile ca să facă măcar un compromis de conjunctură, dar el le-a răspuns: „În cele ce privesc credinţa, nu există compromisuri!” Mitropolitul de Niceea parcă înnebunise, l-a ocărât pe Marcu şi l-a făcut demonizat. Sfântul i-a răspuns calm: „Vorbeşti asemenea unui copil fără minte!” Pe urmă le-a cerut să asculte câteva pasaje din Nil Cabasila, mitropolitul Tesalonicului, dar ei l-au împiedicat, spunându-i că e schismatic. Din acel moment, vocea acestui sfânt teolog s-a auzit din ce în ce mai puţin!

ecumenism-la-fribourg

În continuare, împăratul şi patriarhul i-au convocat pe toţi răsăritenii şi le-au citit diverse pasaje interpretabile din Sfinţii Părinţi, aparent favorabile unirii, adunate de Visarion al Niceei. Aproape toţi le-au acceptat ca valabile, în afară de episcopii Antonie al Irakliei, Dositei al Monemvasiei şi Sofronie al Aghileei. L-au întrebat şi pe Sfântul Marcu dacă acceptă această variantă, „în interesul poporului”, au zis ei, dar n-au putut să clintească acest suflet de diamant. Toţi cei care n-au acceptat textul unirii au fost pedepsiţi prin oprirea fondurilor destinate întreţinerii şi au început să sufere de foame. În cele din urmă, la insistenţele filo-latinilor din delegaţie, papa a dat 200 de florini, pentru a fi folosiţi ca momeală pentru cei ce nu cedau, cu condiţia ca aceştia să semneze unirea. În ziua următoare s-au întrunit toţi membrii delegaţiei, potrivit poruncii împăratului, iar cei care se opuneau au fost din nou presaţi să accepte unirea. Majoritatea au cedat, în afară de Marcu şi încă vreo doi-trei reprezentanţi ai celorlalte biserici. Atunci, împăratul s-a ridicat în şedinţă şi a proclamat triumfător că unirea s-a realizat.

În timp ce dădea citire tomosului de unire, s-a întâmplat ceva vrednic de amintit. Unul dintre câinii de vânătoare ai împăratului, care dormea la picioarele lui, a început să urle îngrozitor, ca şi cum ar fi fost pe moarte. Degeaba s-au chinuit servitorii să-l liniştească, până la urmă au trebuit să-l scoată din palat. Mulţi au văzut în aceasta un semn rău, zicând că până şi un animal fără minte jeleşte pentru trădarea credinţei ortodoxe, pe care a făcut-o împăratul, controlându-i pe cei cu minte. După citirea tomosului de unire, împăratul a poruncit ca oricine neagă această hotărâre să fie arestat şi pedepsit exemplar. Apoi i-a trimis papei tomosul răsăritenilor pentru unire. Pontiful însă a răspuns că ortodocşii vor trebui să accepte şi celelalte diferenţe existente, adică folosirea azimei la Liturghie, învăţătura despre purgatoriu, primatul papal, schimbarea rugăciunilor de invocare a Sfântului Duh de la epicleză etc. Toate aceste pretenţii i-au tulburat pe împărat şi pe patriarh. Au apelat la Sfântul Marcu pentru a redacta un text referitor la epicleză. Acesta a acceptat. Împăratul a spus cu furie că latinii nu cunosc nicio limită. Dar, deşi se opusese de atâtea ori, până la urmă iar a cedat, mai ales că papa oprise din nou livrările de bani pentru mâncare. Pe de altă parte, era şi imposibilă plecarea lor din Italia fără banii necesari călătoriei şi subzistenţei. Să nu uităm că fuseseră aduşi aici cu corăbiile papei. În cele din urmă, l-a trimis pe Isidor al Rusiei la papă, ca să-l întrebe ce va oferi în schimbul unirii. Prin intermediul a trei cardinali, papa a răspuns:

1) Va oferi banii şi corăbiile necesare întoarcerii la Constantinopol.

2) Le va da 300 de soldaţi, gardă pentru capitală, care vor fi întreţinuţi de papă.

3) Le va oferi două corăbii de război, care să patruleze în Cornul de Aur.

4) Va da binecuvântare ca pelerinajele să nu se mai facă la Ierusalim, ci la Constantinopol.

5) Le va mai trimite, pentru 10 luni, 10 vase de război şi alte 10 nave apoi, pentru un an de zile.

6) Va interveni pe lângă împăraţii apuseni să acorde ajutor militar Bizanţului.

După ce au fost stabilite toate acestea, a venit şi ziua cea mare a semnării unirii. La 10 iunie 1439, chiar înainte de a semna, a murit brusc, fără nicio cauză aparentă, patriarhul filocatolic Iosif. În timp ce mânca, aşa cum ne descrie istoricul Silvestru Siropoulos, a început să vomite ceva foarte urât mirositor şi şi-a dat duhul înainte de terminarea sinodului. Împăratul a rămas singur să semneze unirea împreună cu ceilalţi filocatolici.

Sfântul Marcu stătea deoparte şi urmărea evenimentele în tăcere, adânc întristat. Împăratul n-a mai îndrăznit să facă presiuni asupra lui ca să semneze, deoarece risca să fie acuzat la întoarcere de tiranie şi de rău tratament faţă de reprezentantul celorlalte trei Patriarhii Răsăritene. I-a promis chiar că va asigura întoarcerea sa fără probleme în Mitropolia Efesului.

La patru zile după moartea patriarhului, fratele împăratului, Dimitrie, a plecat către Veneţia, ca să nu semneze tomosul. Împreună cu el a fugit şi Gheorghe Scholarul, viitorul patriarh Ghenadie. În afară de Sfântul Marcu, nu au mai semnat mitropolitul de Stavropoleos – Isaia, care a plecat pe ascuns la Veneţia, pentru a nu fi ucis de latini. Exarhul Iviriei (Georgia de azi) s-a prefăcut că a înnebunit şi nu a semnat. Diaconul Ioan, fratele Sfântului Marcu, şi Metodie de Lakedaimonia nu au semnat nici ei. Ceilalţi reprezentanţi bisericeşti au fost convinşi de împărat şi au semnat. Papa a primit tomosul de unire de la răsăriteni şi, când a văzut că printre semnături nu apare şi cea a Sfântului Marcu al Efesului, a spus cu deznădejde: „Înseamnă că n-am realizat nimic!” Atât de mare importanţă avea pentru papă semnătura Sfântului Marcu.

După semnarea tomosului de către 18 episcopi şi 11 clerici, papa i-a cerut împăratului să-l trimită la palatul său pe Marcu, pentru a fi judecat ca necredincios şi eretic, dar acesta a refuzat şi i-a luat apărarea ierarhului. L-a îndemnat chiar să meargă fără frică la întâlnirea cu papa şi să-şi apere poziţia. Şi, într-adevăr, Sfântul Marcu s-a înfăţişat în faţa pontifului şi i-a demonstrat că nu este eretic, că nu susţine o opinie proprie, ci doar ceea ce are ca tezaur de credinţă Biserica lui Iisus Hristos. În cele din urmă, papa nu l-a pedepsit şi l-a lăsat să se întoarcă în siguranţă la Constantinopol. Cu banii şi corăbiile papei, delegaţia răsăriteană s-a întors la Constantinopol la 1 februarie 1440. În Italia au mai rămas doar doi morţi, patriarhul Iosif şi mitropolitul de Sardes, care a murit la Ferrara, şi doi vii, Visarion de Niceea şi Isidor al Rusiei, care au rămas să primească, după cum le promisese papa, demnitatea de cardinali. La sosire, poporul ortodox, care cunoştea deja cursul evenimentelor, l-a întâmpinat cu urare doar pe Sfântul Marcu, pe care l-a numit stâlpul Bisericii, noul Ioan Teologul sau un alt Atanasie sau Chiril. Toţi cei care au semnat unirea s-au întors plângând, zicând că sunt gata să li se taie mâna cu care au semnat şi prin care au trădat credinţa lui Hristos şi a Bisericii Sale.

Întâi-stătătorii patriarhiilor răsăritene s-au reunit la Ierusalim şi au anatematizat sinodul de la Ferrara-Florenţa. În acelaşi timp l-au caterisit şi pe noul patriarh latinofil de Constantinopol, Mitrofan, fost mitropolit de Cizic. Au alcătuit o mărturisire de credinţă şi l-au însărcinat pe mitropolitul Cezareei să o răspândească pretutindeni. Un sinod asemănător s-a ţinut şi la Moscova, în Rusia, unde s-a anatematizat tomosul de unire. Ţarul Vasile l-a arestat pe patriarhul latinofil Isidor şi l-a aruncat în închisoare. După o perioadă, acesta a reuşit să evadeze şi să se întoarcă la Roma. A fost numit cardinal de Polonia, dar a murit peste puţin timp în chinuri groaznice. Mitropolitul Marcu s-a întors în scaunul de la Efes şi i-a întărit pe credincioşii săi în păstrarea credinţei ortodoxe, cu preţul oricărui sacrificiu. Peste doar trei ani însă, în vreme ce se afla în casa părinţilor săi din Galata, lângă Constantinopol, s-a îmbolnăvit. După paisprezece zile de suferinţă şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, la 19 ianuarie 1443, la vârsta de doar 44 de ani şi a fost îngropat la Mănăstirea Sfântului Mucenic Gheorghe de Manganon, unde şi intrase în monahism.

Papa a fost informat că nici clerul şi nici poporul ortodox nu au acceptat unirea. A trimis câţiva reprezentanţi care să mai încerce să negocieze câte ceva, dar n-au reuşit nimic.

b) O delegaţie compusă din latini şi greci filocatolici, la Sfântul Munte, în secolul al XIII-lea

Mergi repede la mănăstire şi anunţă-i pe fraţi şi pe stareţ că sosesc duşmanii Fiului meu

Încă din vechime, papii, în colaborare cu ortodocşii filocatolici, au încercat să subjuge Ortodoxia şi în special turnul ei de veghe, care, până în zilele noastre, este Sfântul Munte Athos. În 1280, o delegaţie latină, trimisă de papă, a sosit la Constantinopol şi, aliindu-se cu conducătorii politici şi religioşi ai vremii, adică cu împăratul Mihail Paleologul şi patriarhul Ioan Vekkos, au hotărât să facă o campanie de cucerire a Sfântului Munte.

La Schitul Karyes s-au opus Protosul Athosului,  Cuviosul Mucenic Cosma, şi mulţi alţi monahi de la chiliile din jur. În exteriorul bisericii de la Protaton, cu hramul Adormirii Maicii Domnului, se păstrează până astăzi placa de marmură pe care s-au tăiat capetele cuvioşilor mucenici, care n-au cedat inovaţiilor catolice.

Când duşmanii credinţei noastre au ajuns la Mănăstirea Vatoped, însoţiţi de filocatolicii bizantini, pe stareţul Eftimie l-au înecat în mare, iar pe cei doisprezece părinţi pe care i-au prins, i-au dus în pădure şi i-au spânzurat de copaci. Mulţi dintre ceilalţi monahi, când şi-au dat seama de pericol, au fugit prin păduri şi peşteri şi s-au salvat. Apoi papistaşii s-au îndreptat către Mănăstirea Iviron. Iată ce se poate citi în Sinaxarul Mare, la data de 13 mai, pagina 338 (Atena, ediţia a cincea, 1977): „Când filocatolicii au ajuns la Sfânta Mănăstire Iviron, monahii de aici, însufleţiţi de dumnezeiescul zel de a apăra sfânta ortodoxie, nu i-au primit înăuntru. Atunci aceia, plini de mânie, au spart porţile şi au poruncit arestarea tuturor. Pe cei care se trăgeau din părţile Italiei i-au luat ca sclavi, iar pe ceilalţi i-au urcat în vasul de pescuit al mănăstirii şi, ducându-i în larg, i-au scufundat cu totul”. Aşa au primit cununa muceniciei acei fericiţi.

Ceea ce s-a întâmplat la Mănăstirea Xiropotamu ni se relatează în cartea Ortodoxia şi Papismul, scrisă de Urania Lampaki (ediţia 1964, pp. 154-157): „La Mănăstirea Xiropotamu, în timp ce se săvârşea liturghia latinilor, a avut loc un incendiu devastator, urmat de un cutremur puternic, însoţit de un vuiet asurzitor. Biserica s-a prăbuşit peste preoţii ruşinii şi zidurile mănăstirii s-au dărâmat. Văzând cele petrecute, împăratul şi însoţitorii săi au plecat ruşinaţi, în timp ce ciuperca cu 40 de pui, care răsărise sub Sfânta Masă în ziua celor patruzeci de mucenici, s-a uscat şi nu a mai dat rod în altarul pângărit de latini”.

La Mănăstirea bulgărească Zografu, închinată Sfântului Gheorghe, s-au întâmplat următoarele evenimente. În afara mănăstirii, într-o chilie izolată, se nevoia un monah. De mai multe ori pe zi citea Acatistul Maicii Domnului în faţa icoanei Preacuratei. În ziua aceea nefastă, în vreme ce se afla ca de obicei la rugăciune, din icoana Maicii Domnului a auzit o voce care i-a poruncit: „Fugi degrabă la mănăstire şi anunţă-i pe fraţi şi pe stareţ că sosesc duşmanii Fiului meu. Cei care sunt mai slabi duhovniceşte să fugă în pădure până când va trece ispita. Cei care sunt gata să primească cununa mucenicească să rămână în mănăstire”.

Monahul a fugit îndată să împlinească voia Maicii Domnului şi să-i anunţe pe fraţi. Când a ajuns la porţile mănăstirii, a fost uimit să vadă acolo icoana Fecioarei, la care se rugase în chilia sa. I s-a închinat cu evlavie, a luat-o în mâini şi a intrat înăuntru. S-a întâlnit cu egumenul şi l-a anunţat despre pericolul iminent. Părinţii s-au tulburat foarte tare. Cei care au simţit că mai au nevoie de timp de pocăinţă, mai slăbiţi sufleteşte, au plecat să se ascundă prin păduri. Ceilalţi, împreună cu stareţul lor, s-au închis în turnul mănăstirii, aşteptând cu bărbăţie cununa mucenicească din mâna lui Hristos.

După câteva ore au ajuns şi hoardele duşmanilor lui Hristos, somându-i pe monahi să deschidă porţile mănăstirii şi să-l recunoască pe papă drept cap al bisericii universale, lucru pentru care ar fi putut fi răsplătiţi cu dărnicie. Monahii au răspuns din vârful turnului: „Cine a stabilit că papa al vostru este capul Bisericii lui Hristos? De unde aţi scos această învăţătură? Pentru noi capul Bisericii este numai Hristos. Ne este mai uşor să murim, decât să pângărim acest loc sfânt prin prezenţa voastră tiranică şi violentă. Nu deschidem porţile şi plecaţi de aici!”

Atunci latinii s-au pus pe treabă. Au adunat din pădure foarte multe lemne uscate, le-au îngrămădit în jurul turnului şi le-au dat foc. Flăcările s-au ridicat până la cer, iar ostaşii lui Hristos şi-au dat sufletele în mâinile Domnului.

Coslujitorul de la Sfânta Mănăstire Marea Lavră

În Sinaxarul Mare al Bisericii Ortodoxe, la 4 ianuarie (ediţia a şasea, Atena, 1978, p. 95), citim următoarele: „Când latinofilii au ajuns la Lavra, câţiva călugări speriaţi de grozăviile care auziseră că s-au petrecut la celelalte mănăstiri au hotărât să-i primească şi să accepte condiţiile lor. Marea majoritate fugiseră deja prin păduri şi locuri pustii şi greu accesibile. Când latinii au auzit că se supun ascultării lor, le-au oferit în dar o mulţime de obiecte preţioase furate de la celelalte mănăstiri – potire, evanghelii, cădelniţe ş.a.

Apoi au cerut să săvârşească împreună liturghia, semnul total al supunerii şi al cedării. Cei care s-au împărtăşit la acea liturghie au avut apoi o soartă îngrozitoare, fiind loviţi de tot felul de boli – li s-a umflat corpul, au paralizat, au suferit infecţii extinse şi trupul le-a intrat de viu în putrefacţie, răspândind o duhoare de nesuportat şi altele. Nici n-au mai fost înmormântaţi în cimitirul mănăstirii, ci au fost băgaţi într-o peşteră adâncă, pe care apoi au zidit-o, ca semn al faptului că sunt străini de Sfânta Biserică Ortodoxă de Răsărit şi de dogmele ei”.

După cum vedem şi în manuscrisul fericitului spre pomenire monah Lazăr Dionisiatul († 1974), care se găseşte la Mănăstirea Dionisiu, la Marea Lavră au slujit împreună cu latinii opt clerici – ieromonahi şi ierodiaconi. După ce au murit, trupurile lor au rămas umflate. La început, trupurile lor fuseseră îngropate undeva la intrarea în cimitirul mănăstirii, într-un loc separat, ca pildă de învăţătură pentru cei slabi în credinţă şi pentru îndreptare. În anul 1937 s-a întâmplat următorul incident. Într-o seară, o echipă de muncitori angajaţi de mănăstire pentru nişte lucrări de reparaţii, care cunoşteau istoricul locului, în timp ce mâncau, au început să facă tot felul de glume şi să se provoace unii pe alţii. Au pus pariu că nimeni nu are curajul să petreacă o noapte în cimitir, în locul unde fuseseră îngropaţi cei căzuţi. Unul dintre ei a pariat că va merge şi chiar a făcut-o. Nimeni nu ştie ce s-a petrecut cu el în acea noapte. Cert este că, a doua zi, colegii săi l-au găsit acolo fără suflare, ca şi cum ar fi avut un infarct provocat de frică. Acest incident a determinat Consiliul Mănăstirii să transfere trupurile acelea într-o peşteră izolată, ce se află între Lavra şi Schitul românesc Prodromu şi care a fost mai apoi zidită.

Aceste evenimente aproape că se uitaseră. Slavă Domnului că au fost găsite cele patru cărţi în manuscris ale fericitului Lazăr Dionisiatul, care, cât a trăit, a adunat diferite istorisiri pe această temă, petrecute la mai multe mănăstiri şi schituri din Athos.

În cartea Ortodoxie şi Papalitate scrisă de Urania Lampaki (ediţia 1964, pp. 154-157) citim: „Să vedem ce s-a întâmplat şi la Marea Lavră, unde i-au întâmpinat (pe latini – n.n.) bătând clopotele. Şi acolo au urmat evenimente îngrozitoare, cutremurătoare şi înfricoşătoare, aşa cum ne relatează tradiţia autentică… Pe de-o parte, ierodiaconul Lavriot, coslujitor la Sfânta Liturghie, urmărit de mânia dumnezeiască, a avut zilele numărate, sfârşind într-un incendiu puternic, iar pe de altă parte, cei şapte ieromonahi (după alte izvoare unsprezece), au murit în chip misterios, cu trupurile umflate. Până la sfârşitul secolului al XIX-lea au fost îngropaţi la intrarea în cimitirul mănăstirii… în văzul tuturor… spre îndreptarea şi înţelepţirea urmaşilor… iar mai apoi, din cauza evenimentelor înfricoşătoare care se petreceau în preajma mormintelor lor, au fost duşi într-o peşteră spre schitul Prodromu şi zidiţi acolo”.

O informaţie identică, transmisă oral, o avem din partea părinţilor mai bătrâni ai Mănăstirii aghiorite Grigoriu. Astfel, monahul Isihie, care a venit aici încă din 1924, ne spunea: „Au trecut şi pe la mănăstirea noastră monahi şi laici care ne povesteau că au văzut mormintele şi rămăşiţele celor anatematizaţi. Mi-am dorit şi eu de multe ori să merg la Lavra şi să le văd. Dar, nu după multă vreme, am auzit că le-au mutat de acolo şi nimeni nu mai ştie unde le-au pus”.

O altă mărturie, mai proaspătă, a unui frate de mănăstire, destramă orice urmă de îndoială în privinţa existenţei acestor părinţi anatematizaţi. Pe vremea când era doar rasofor, în 1979, a plecat cu binecuvântarea duhovnicului să viziteze Marea Lavră. După ce a discutat acolo, pe această temă, cu unul dintre monahi, acela i-a promis că-l va duce la locul unde se găseşte peştera zidită. Peştera nu se află între Lavra şi Prodromu, ci se află mai exact între Prodromu şi Schitul Kavsocalivia. Intrarea în peşteră, care nu se găseşte pe malul mării, este zidită cu pietre din stâncă.

 

(Extras din: Minunile, mărturie a dreptei credințe; Autor: Părintele Damaschin Grigoriatul, Editura Areopag, Bucureşti, 2012.)

 

Total
1
Shares
Previous Post

Ceapa sălbatică

Next Post

Statul Vatican

Related Posts