– Gheronda, una-i patima mândriei şi alta-i egoismul?
– Mândria, egoismul, slava deşartă etc., în afară de trufie care este un grad luciferic, sunt aceeaşi patimă cu mici diferenţe şi gradaţii.
Egoismul este copilul răzvrătit al mândriei; nu se dă bătut, ci insistă. Dar precum copacii care nu se pleacă sunt frânţi de vânt în cele din urmă, aşa şi omul care are egoism, fiindcă nu se pleacă, îşi sparge în cele din urmă capul. Mare rău este egoismul! Deşi nici odihnă n-are cel egoist, el tot insistă! Nu vezi ce a făcut Arie? Când mama lui i-a spus: „Bine, îţi spun atâţia că greşeşti. De ce nu înţelegi?”, el i-a răspuns: „Da, ştiu, dar cum să mă supun lor?”. Egoismul nu-l lăsa să-şi recunoască greşeala.
– Şi nu-i păsa de faptul că atrăsese atâta lume în erezie?
– Nu, nu-i păsa. „Dacă recunosc că greşesc, spunea el, adepţii mei mă vor vedea ca pe un nimeni”. Şi cu cât îşi dădea seama că greşeşte, cu atât mai mult se silea să-i convingă că avea dreptate. Înfricoşător lucru este egoismul!
– Cu ce se deosebeşte egoistul de cel mândru?
– Egoistul are voie proprie, încăpăţânare, pe când cel mândru poate să nu aibă nici voie proprie, nici încăpăţânare. Să-ţi dau un exemplu. În Biserică vă închinaţi la icoane într-o anumită ordine; fiecare îşi ştie rândul. Dacă o soră are egoism şi îi ia alta rândul, se va bosumfla şi poate nici nu se mai duce să se închine. „Nu mă mai duc să mă închin, va zice ea, după ce s-a închinat aia înaintea mea”. Pe când, dacă are mândrie, iarăşi se va supăra, dar nu va reacţiona aşa, ci le va spune poate celorlalte, chipurile din politeţe: „Poftiţi! Treci şi tu, treci şi tu!”.
– Ce să fac atunci când îmi este rănit egoismul?
– Când îţi este rănit egoismul, să nu-l oblojeşti, ci lasă-l să moară. Dacă egoismul tău va muri, sufletul tău va învia.
– Şi cum moare egoismul?
– Trebuie să ne îngropăm propriul eu, să putrezească şi să devină gunoi, ca să se dezvolte smerenia şi dragostea.
Extras din Patimi și virtuți – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
