Răzvan Bucuroiu
“Iar poporul întreg se bucura de toate faptele cele slăvite, săvârșite de Dânsul“. Așa se încheie pasajul evanghelic de astăzi: cu un happy-end nou testamentar. În care toată lumea pleacă fericită spre ale sale: femeia gârbovă se însănătoșește, poporul simte și vede că Cineva îi ia partea în fața unui rigorism deplasat, iar Hristos Își arată deplinătatea facultăților extra-mundane, tămăduind ziua în amiaza mare. Și asta unde? Chiar în sinagogă, în zi de sâmbătă.
Ce a vrut oare să arate Mântuitorul cu acest gest de putere, dar și de delimitare față de căpeteniile religioase de atunci? Că aceste vindecări, aceste minuni le face cu ajutorul Tatălui ceresc, în deplină consonanță cu voința Acestuia. Direct, fără intermediari, fără încercări succesive, fără lamentații, trucuri și ocolișuri. Pur și simplu Dumnezeu Îi ascultă cererile și, prin Hristos, El vindecă oameni chiar în locul în care aceștia Îi aduc laudă: în sinagogă. Asta întărește ideea că Dumnezeu este prezent acolo, dar mai arată faptul că Fiul are mână liberă să-Şi ducă la bun sfârșit opera Sa mântuitoare. Că subiectul Legii vechi, Dumnezeu Însuși, lucrează prin Fiul și alături de El, direct și nemijlocit, acolo unde se așteptau cu toții, exceptându-i pe mai-marii religioși: în sinagogă. Căci aceștia se tulbură fiindcă în zi de sâmbătă, ziua repaosului absolut, înțeles ad literam și tratat ca atare, se fac vindecări miraculoase.
Așadar, nu sunt sinagoga sau Templul locul tămădurii trupești și sufletești? Ba da, dar nu sâmbăta!
Dar oare sâmbăta bolile grave și marile necazuri se odihnesc și ele…?
