„… Dar să lăsăm acum la o parte cele făptuite de Ştefan, pentru ca semeția aceluia să nu ne umple de mai multă mâhnire; …cunoscând despre voi că, după înţelepciunea lui Hristos şi după regula cea după adevăr, aţi rânduit cele referitoare la Ştefan, am fost copleşiţi de nespusă bucurie, mulţumind mult lui Dumnezeu pentru că, într-adevăr, pe fraţii noştri cei atât de îndepărtaţi de noi i-am aflat a fi în acelaşi cuget comun al credinţei şi al adevărului şi în unire… Căci unul şi acelaşi fiind Domnul Cel ce locuieşte întru noi, pe cei ai Lui de pretutindeni îi aduce împreună prin legătura unităţii, de unde şi cuvântul că «în tot pământul a ieşit vestirea lor» … Căci şi despre faptul că episcopii cei ce sunt la Roma nu păzesc întru totul cele predate de la început, înţelegând prin aceasta că aceia, sărbătorind zilele Paştilor şi multe alte taine dumnezeieşti săvârşind, nu păstrează în chip asemănător toate cele păzite cu scumpătate la Ierusalim, ci le fac oarecum diferit, astfel încât în unele sau în altele dintre eparhii nu puţine sunt cele ce sunt schimbate după deosebirea locurilor şi a numelor. Dar, chiar şi aşa, ei nu s-au rupt niciodată din unitatea şi pacea Bisericii celei soborniceşti, cum a îndrăznit să facă Ştefan acum, rupând împotriva noastră pacea pe care cei dinaintea lui o păzeau dimpreună cu noi, acordându-ne unii altora cinstea”.
„Căci numai lui Petru i-a spus Hristos: «câte vei lega pe pământ, vor fi legate şi în cer»? (Matei 16, 19) şi doar asupra Apostolilor a suflat, zicând: «luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute»? (Ioan 20, 22- 23). Fiți fără grijă, puterea de a ierta păcatele este dată Apostolilor şi Bisericilor pe care aceia le-au orânduit, trimişi fiind de către Hristos, şi episcopilor care le-au urmat acelora spre a se îngriji de ele… Însă eu nu pot răbda vădita nesăbuinţă a lui Ştefan privitor la acestea; căci el, mândrindu-se cu episcopia sa şi susţinând că este urmaş al lui Petru, piatră pe care sunt aşezate temeliile Bisericii, aduce pe din dos multe alte pietre de temelie.
Căci grăind el pe faţă că botezul are aceeaşi putere în bisericile cele eretice, el le aşează pe acestea pe temelii comune cu celelalte… Primind botezul acelora, el adevereşte ca existând acolo Biserica cea formată din cei botezaţi; şi nici nu se gândeşte că trădându-l (botezul), se pune în situaţia de a întuneca unicitatea (Bisericii) şi de a şterge astfel cu totul adevărul de pe piatra creştină… Ştefan, lăudându-se că stă pe tronul moştenirii lui Petru, nu arată nici o râvnă în a se ridica împotriva ereticilor, dăruindu-le acestora nu o putere măsurată, ci o foarte mare putere a harului”. În finalul epistolei, Firmilian, adresându-se lui Ştefan însuşi, spune: „Căci prin câte mii de certuri ai semănat prin toate Bisericile din lume, punându-te pe tine însuţi sub acest păcat, şi tot atâţia oameni rupând (de Biserică), te-ai despărţit pe tine însuţi de părtăşia cu obştea cea una a Bisericii, făcându-te apostat; şi nevrând nimeni să petreacă împreună cu tine, ocolesc toţi să-ţi vorbească. Şi nici poruncile Apostolului nu te pot pleca la regula adevărului şi a păcii. Căci zice Pavel în Epistola către Efeseni: «De aceea, vă îndemn, eu cel întemniţat pentru Domnul, să umblaţi cu vrednicie, după chemarea cu care aţi fost chemaţi, cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii în iubire, silindu-vă să păziţi unitatea Duhului, întru legătura păcii. Un trup şi un Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre; un Domn, o credinţă, un botez; un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru voi toţi» (Efeseni 4, 1-6).
Aceste porunci ale Apostolului şi povăţuirile şi îndemnurile cele mântuitoare, cu sârguinţă le-a păzit Ştefan (întâiul mucenic)… Dar cum e cu putinţă să fie un trup şi un Duh un asemenea om, la care poate că nici sufletul nu este unul, schimbându-se lesne şi nestatornic fiind? Dar să lăsăm la o parte cele privitoare la acela” [Patriarhul Dositei, Istoria Patriarhilor Ierusalimului, Bucureşti, 1715, cartea I, cap. 16, varianta greacă]. În acest fel au fost primite hotărârile lui Ştefan de către episcopii Răsăritului şi ai Africii şi aceasta a fost măsura mâhnirii lor faţă de hotărârea îndrăzneaţă şi samavolnică a lui Ştefan de a-i afurisi pe ei şi Bisericile lor care se luptau pentru credinţă şi adevăr. Din acestea se vede în ce măsură Biserica îi recunoştea Papei „întâietăţi”, „stăpânirea”, „infailibilitatea” şi orice altceva pretinde acesta că a primit. Ciprian i-a stat din nou împotrivă lui Ştefan, când acesta din urmă a voit să rânduiască doi episcopi spanioli, pe Marcian şi pe Vasilide, condamnaţi de către un sinod eparhial pentru că jertfiseră idolilor în timpul prigoanei împotriva Bisericii. În prealabil aceştia ocupaseră cu de la sine putere scaunele episcopale respective.
Având în favoarea sa voinţa comună a Bisericii Apusene, Ciprian l-a silit pe Ştefan să renunţe la hotărârea sa. Şi acest episod ne arată absenţa oricărui „primat” sau „infailibilităţi” sau „stăpâniri” asupra întregii Biserici şi, cu atât mai mult, a oricărei „monarhii” a Papei. La puţin timp după acestea, Pavel de Samosata, episcopul Antiohiei (anul 261), devenit adept al ereziilor antitrinitare, stăruia în învăţătura lui greşită, nesupunânduse adevărului Bisericii. Pentru părerile sale defăimătoare şi pentru alte rele, a fost condamnat într-un sinod întrunit la Antiohia pe la anul 269 sau 272, a fost caterisit şi dat afară din obştea Bisericii. Toate acestea s-au petrecut prin hotărârea Bisericii întrunite fără încuviinţarea sau aprobarea prealabilă a Papei. Papei i-a fost adusă la cunoştinţă caterisirea lui Pavel în acelaşi mod în care i-a fost adusă la cunoştinţă şi Alexandriei, după cum era obiceiul în Biserică, astfel încât se vede şi din acest fapt care era în realitate hegemonia Papilor. Şi amintim cititorilor faptul că Papei i-a fost dat atunci, de către împăratul Aurelian, dreptul de purtător de vot (de a exercita „veto”), şi pe cine-l recunoştea el, acela putea fi pe mai departe episcopul legiuit al Antiohiei.
Faptul că acest drept nu a fost exercitat ne aminteşte nouă, ca şi lor (papistaşilor), că Biserica nu punea preţ în acest caz pe nişte drepturi provizorii dobândite prin decrete împărăteşti, ci pe drepturi dumnezeieşti şi veşnice care vin din cuvântul lui Dumnezeu, din Sfintele Scripturi. O altă dovadă foarte veche, care dă mărturie despre tendinţele de supunere a Bisericii, este şi titlul arhieresc păgân de „Pontifex maximus” cu care Papii s-au înveşmântat ca şi cu o mantie împărătească pentru a se înfăţişa ca hegemoni ai Bisericii, vrând a se ridica prin aceasta la statutul de arhierei supremi, drept aceia care deţin arhieria supremă. Ocazia învestirii Papilor cu acest înalt titlu păgân de Pontif suprem a oferit-o hirotonirea lui Novaţian ca episcop al Romei de către partida opozanţilor lui Corneliu. Novaţian s-a rupt ulterior de Biserică, căzând în erezia numită a novaţienilor sau a catharilor.
În vremea aceea, cei din jurul lui Corneliu îl numeau pe Corneliu arhiereu suprem pentru a arăta recunoaşterea lui de către ei ca episcop al Romei împotriva lui Novaţian, concurentul la scaunul episcopiei. Vinius sprijină această hegemonie pe o oarecare epistolă a lui Corneliu către Favius al Antiohiei, în care spune: „În Biserica Sobornicească, un singur episcop trebuie să fie”. Interpretând acest cuvânt, el adaugă la textul epistolei cuvintele: „şi arhiereu suprem”, clădind pe acestea hegemonia Papei, interpretând în chip de râs ideea de oi şi miei. Adaosul este însă dat pe faţă astăzi chiar de către teologii Apusului, şi dacă unii îl mai mărturisesc ca fiind adevărat, care este greutatea lui? Nici-una; fiindcă Papa şi-ar acorda sieşi orice titlu ar voi. Atunci, însă, a fost foarte reţinut pentru a nu se expune înaintea fratelui său de aceeaşi cinste căruia îi scrisese cerându-i recunoaşterea ca episcop al Romei şi pentru a fi respins de către Biserică falsul episcop: „în Biserica Sobornicească, un episcop trebuie să fie” şi nu doi, cum erau deja la Roma, adică Corneliu şi Novaţian.
În aceeaşi vreme, Dionisie al Alexandriei a caracterizat două sinoade locale întrunite atunci ca fiind „supreme” pentru faptul că la ele au participat foarte mulţi credincioşi, iar nu pentru a le rămâne acest nume de-a pururi. Corneliu însă nu s-a recomandat niciodată pe sine cu acest titlu, fapt care se vede din epistolele lui către Sfântul Ciprian, căruia i se adresa scriindu-i: „Corneliu către fratele Ciprian, mântuire” şi în care i se adresează lui Ciprian numindu-l chiar cu titlul de Papă. Iar faptul că şi ceilalţi episcopi i se adresau acestuia cu un titlu cu mult inferior celui de „suprem” reiese clar din epistolele lui Ciprian către Corneliu, în care scrie: „Ciprian către fratele Corneliu, mântuire”, neacordându-i nici măcar titlul de Papă. Avându-şi începuturile în evenimentele menţionate, titlul de arhiereu suprem, luat prin imitarea ierarhiei păgâne, a fost considerat pe mai departe drept un titlu caracteristic al demnităţii de episcop al Romei, fiindcă el constituia veşmântul rangului monarhic în Biserica lui Hristos, Care, însă, învaţă că „dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toţi şi slujitor al tuturor” (Marcu 9, 35). „Pontifex maximus” este anticreştin în varianta înţelesului pe care i-l dă Biserica Apuseană. Acesta era cel dintâi lăstar răsărit din seminţele separării şi schismei Bisericii, semănate încă din secolul al II-lea.
Introducerea în Biserica creştină a lui „Pontifex maximus”, cu semnificaţia lui păgână, este ceva monstruos, ceva de neînţeles, căci «Pontifex maximus» este un lucru superior arhiereului, este superior celorlalţi arhierei după harismele divine şi după darurile divine, este divinul reprezentat pe pământ. Cum ne mai mirăm deci de schismă şi de răspândirea ei? De ce ne mai minunăm de toate samavolniciile, de „infailibilitate” şi de „eliberarea sufletelor din iad” şi de toate celelalte, pe care le vom cerceta una câte una în cele ce urmează? Titlul de „Pontifex maximus” l-au luat împăraţii Romei, precum Maximian şi alţii, pentru a se înveşmânta cu o îndoită slavă: cea lumească a împăratului şi cea spirituală a sacerdotului suprem. Ambiţia aceasta i-a împins şi pe episcopii Romei să-i imite pe împăraţii Romei, pe care unii au vrut să-i înlocuiască în toate, punându-se în locul lor la Roma şi în Italia.
În „Doctrina despre tronul sacru al Romei în opinia Francilor” citim următoarele referitor la titlurile Papilor: „Sinodul de la Cartagina a alcătuit un articol special prin care a interzis ca pe mai departe Papa să se numească Căpetenie a episcopilor sau Arhiereul cel dintâi. Dar şi Sfântul Papă Grigorie, vorbind despre deşertăciunea titlurilor pe care unii dintre linguşitori i le acordau, a zis: «Nullus unquam hoc singularitatis vocabulum assumpsit, nedum privatim daretur uni, depito honore Sacerdotes privatentur universi», adică: nimeni niciodată nu a avut îndrăzneala de a-şi însuşi astfel de titluri, înţelegând că, dacă unul singur dintre episcopi ar vrea să iasă în evidenţă prin vreun titlu deosebit, acela i-ar vrea pe toţi ceilalţi episcopi lipsiţi de cinstea cuvenită. Şi Papa Leon a respins totdeauna numele de episcop Ecumenic (a toată lumea) pentru ca nu cumva, prin adăugarea lui, să-i păgubească în vreun fel pe fraţii săi: «Ne videretur Fratrum suorum imminuere… Romana Ecclesia non est Universalis, sed universali Ecclesiae Praecipua», adică, adaugă acela, Biserica romană nu este Biserică universală, ci doar cea mai de seamă în Biserica universală.
Carol cel Mare, cel mai dedicat tronului Romei şi cel mai mare binefăcător al lui dintre regi, a stabilit: «Ne appellaretur Princeps Sacerdotum aut Summus Sacerdos aut aliquit ejusmodi, sed tentum Primae Sedis Episcopus», adică: niciodată (supuşii lui) să nu-l numească pe Papa Principe al episcopilor sau vârful Arhiereilor sau cu vreun alt titlu cu semnificaţie asemănătoare, ci să-l numească pe el episcop al tronului celui dintâi”. Autorul „Doctrinei”, pentru a dovedi că deosebirea episcopilor Romei de ceilalţi episcopi este un lucru nelalocul lui (prin titlurile superiorităţii faţă de ceilalţi episcopi) şi pentru a dovedi egalitatea desăvârşită a tuturor episcopilor, prezintă un citat din Sfântul Ciprian, în care Sfântul Părinte spune următoarele: „«Hoc erant utique Caeteri Apostoli quod Juit et Petrus, pari confortio praediti honoris et dignitatis», adică: Aşa erau întru totul şi Sfinţii Apostoli, ceea ce era şi Petru, împodobiţi cu acelaşi har şi dar al cinstei şi al puterii”. Acestea sunt de ajuns pentru a ne încredinţa noi cât de greşită este opinia celor care se grăbesc să ne prezinte faptul că misiunea tuturor episcopilor decurge din cea a Papei şi că acesta este canalul prin care harul Duhului trebuie să treacă neapărat pentru a fi transmis episcopilor rânduiţi.
Fragment din cartea Sf. Nectarie de Eghina – De ce Papa și supușii lui s-au despărțit de Biserica lui Hristos, Editura Evanghelismos, 2011.
