PS Ignatie (Episcopul Hușilor)
«Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor. Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis» (Ioan 17, 20-21)
În Duminica a VII-a după marea Sărbătoare a Învierii Mântuitorului Hristos ne aducem aminte de Părinții de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, din 325, care, prin insuflare dumnezeiască, au dogmatizat și statornicit adevărul despre Iisus Hristos, Cel care, conform Sfintelor Scripturi, Revelației dumnezeiești și a Tradiției Bisericii (așa cum creștinii Îl trăiesc în experiența harismatică a acesteia), este deoființă cu Dumnezeu-Tatăl și cu Duhul Sfânt. El este de aceeași cinstire, laudă și preaslăvire, cu nimic mai prejos decât celelalte două Persoane ale Sfintei Treimi.
Unul dintre cei care au avut un rol deosebit în formularea, cât mai limpede și accesibilă nouă oamenilor, a acestui adevăr, despre identitatea divino-umană a lui Hristos, a fost Sfântul Atanasie cel Mare.
Prin scrierile sale, prin cuvântul puternic prin care dădea mărturie despre Iisus Hristos, Cel care este Dumnezeu desăvârșit și Om desăvârșit, Sfântul Atanasie a risipit și a fărâmițat ideile uneia dintre ereziile care atentau la identitatea lui Hristos.
Numele ereziei vine de la cel care a generat-o și a răspândit-o, Arie. Era un cleric foarte inteligent, îmbibat de filosofia greacă și, mai presus de toate, dominat de raționalism. A încercat să prindă în scoica minții lui adevărul despre Iisus Hristos. Din această tentativă eșuată, din faptul că a pus mai presus de credință rațiunea, a fost izvodită erezia arianismului. Aceasta susținea că Iisus Hristos este cel mult o creatură perfectă a Tatălui, nicidecum Dumnezeu desăvârșit și de aceeași natură cu Dumnezeu-Tatăl și cu Duhul Sfânt.
Conform acestei logici strâmbe și în contrast cu adevărul Tradiției Bisericii, Arie susținea că Hristos nu Își poate cunoaște nici propria Sa ființă, de vreme ce El este un „fiu” al lui Dumnezeu, înzestrat cu capacități deosebite, cu harisma de a vindeca, de a vorbi foarte frumos, dar nu ca Dumnezeu.
În mintea lui Arie era o eroare fundamentală, așa cum sunt toate ereziile în istoria Bisericii. Acestea relativizează absolutul adevărurilor dumnezeiești și absolutizează relativul adevărurilor omenești. Este o inversare.
Arianismul și-a propus să Îl smulgă pe Dumnezeu din Iisus Hristos – Fiul lui Dumnezeu, Cel care S-a întrupat și Și-a asumat umanitatea noastră în mod deplin, exceptând păcatul.
Tentativa de a-L extirpa pe Dumnezeu din Iisus Hristos a generat un curent filosofic căruia ne supunem și noi astăzi, cu toții: umanismul.
Această filosofie pune în centrul întregului eșafodaj ideologic pe om, care se vrea a fi măsura tuturor lucrurilor – tot ceea ce este în universul acesta să graviteze în jurul omului, excluzându-L pe Dumnezeu din această ecuație.
Părintele Iustin Popovici ne spune că arianismul nu a murit, că este încă viu, nu a fost înmormântat. El trăiește cu vigurozitate și cu tentativa de a-L evacua și alunga pe Dumnezeu din lumea aceasta, pentru ca omul să se simtă, cu adevărat, descătușat de orice fel de corset al unor norme morale, al unui anume fel de conduită și mod de viață care izvorăște din Evanghelie.
Umanismul este expresia, prin excelență, a divizării, pentru că nu-L mai are pe Dumnezeu în centrul său – Cel care este Unitatea absolută și care conferă omului starea de unitate.
Orice tentativă a omului de a-L scoate pe Dumnezeu din lumea aceasta, de a sparge unitatea a divino-umanității pe care Hristos a instaurat-o venind în lume, unirea dintre Dumnezeu și om („perihoreză” sau întrepătrundere a divinului cu umanul și a umanului cu divinul fără ca să se contopească) sfârșește prin faptul că omul își trăiește propria dezintegrare, întâi lăuntrică, apoi la nivel de umanitate.
Este ceea ce trăim noi astăzi – o stare de dezbinare cumplită, care are îndărătul ei o poftă nebună a omului de a renunța la tot ceea ce ține de sacru.
Trăim într-o societate hristofobă, care Îl urăște pe Hristos, care vrea să renunțe la Icoane și la prezența lui Dumnezeu în spațiul public, alungându-L în viața privată a fiecăruia.
Auzim pe foarte mulți spunând că cine vrea să Îl trăiască pe Dumnezeu să Îl trăiască în intimitatea sa, fără să fie nevoie meargă la Biserică. Nu este nevoie să fie văzuți preoții în spațiul public, la evenimente culturale sau de importanță deosebită din istoria neamului – este o prea multă prezență a sacrului, ar trebui să mai renunțăm la aceasta. Nu este nevoie de prezența lui Dumnezeu.
Va veni vremea când a vorbi despre Dumnezeu, a mărturisi ceea ce credem, poate constitui o infracțiune, atâta vreme cât societatea se dorește a fi seculară.
Secularizarea nu înseamnă neapărat că Dumnezeu nu mai este centrul preocupărilor omului, ci că fundamentele vieții societății nu mai pot fi structurate pe valori morale, evanghelice – ci ele trebuie smulse, discreditate și relativizate.
Părinții de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea au statornicit adevărul fundamental că Iisus Hristos este Dumnezeu desăvârșit și Om desăvârșit. Fiul are aceeași natură dumnezeiască (este deoființă) cu Dumnezeu Tatăl și cu Duhul Sfânt, cu trăsătura distinctivă, personală, că Se naște din Tatăl din veșnicie – nu dintr-un anume moment istoric, cum susținea Arie.
Arie susținea că Iisus nu este din veșnicie, ci este prima creatură, perfectă, a Tatălui, dar nu din veșnicie.
Sfântul Atanasie cel Mare a dat un răspuns definitiv și cu o logică luminată de credință. Ne spune, în scrierile sale, că dacă în Sfânta Scriptură, în Epistola Sfântului Iacob ni se spune că la Dumnezeu „nu este schimbare nici umbră de mutare” – la Dumnezeu Tatăl nu există o schimbare de calitate ontologică, El este Tată din veșnicie, nu există un moment în care a devenit Tată.
Arie susținea că Fiul lui Dumnezeu are un început istoric, o intrare în temporalitate, adică nu este veșnic, ceea ce presupune că a existat un timp când Dumnezeu-Tatăl nu era Tată. Aceasta este în totală distonanță cu Sfânta Scriptură.
Nașterea Fiului lui Dumnezeu din Tatăl este veșnică. Noi nu putem face o corespondență cu nașterea noastră, cu venirea noastră în lume, care coincide cu o dată istorică.
Arianismul nu a murit, ci are forma umanismului secular ateu – cel care vrea ca Dumnezeu să dispară din umanitate.
Potrivit acestuia, omul este cel care are o valoare în sine, fără Dumnezeu, fără Evanghelie, fără precepte morale și fără nimic din ceea ce ar putea să atenteze la iluzia libertății omului.
Multe din aceste tentative ale omului de a se desprinde de Dumnezeu sunt întrupate în lupta ideologică pentru drepturile unor minorități. Este consecința faptului că am asumat un umanism fără Dumnezeu – un umanism eretic, divorțat de Dumnezeu.
Trăim o stare de sciziune. Observați cu câtă ușurință credem că avem dreptul să ne revoltăm, să îl disprețuim pe cel de lângă noi, pentru că există o inversare a unui raport fundamental din viața spirituală a omului, care îi conferă demnitate – cel în care ar trebui să primeze responsabilitățile, iar în plan secund să fie drepturile.
În societatea în care trăim întâi credem că avem numai drepturi, pretenții, iar responsabilitățile nu mai sunt nici în plan secund, ele aproape nici nu mai există. Pentru a menține rânduiala, cumințenia si liniște, atât la nivel personal, cât și în familie și în societate, este esențial să primeze responsabilitățile. Apoi vin și drepturile.
Unul dintre profeții nihilismului a fost Friedrich Nietzsche. El a contrastat cu adevărul Bisericii, însă a spus un adevăr fundamental: atunci când dispar valorile înalte (valorile morale, care decurg din Evanghelie și care conferă, cu adevărat, valoare omului) atunci apare nihilismul – tendința de a relativiza și demoniza absolut totul. Nu mai există valoare, se relativizează și este disprețuită spiritualitatea, viața în Hristos (unii ne persiflează și spun că noi credem într-o iluzie, că credința este o prostie, numai minciuni).
Când relativizăm valorile morale, atunci se relativizează și cultura și tradiția unui popor. Umanismul secular, care este o reîntrupare a arianismului, este cel care se descotorosește de tot ceea ce numim tradiție și rădăcini. Ar presupune să fim ca un copac suspendat în aer – este ilogic.
Omul nu poate trăi fără rădăcini, fără credință, tradiție.
Auzim vorbindu-se despre drepturile „fundamentale” ale omului (sunt atâtea inventate), însă nu sunt numite naturale. Acelea sunt cu adevărat fundamentale, însă nu ni se vorbește de ele.
Este un drept fundamental să nu distorsionăm și să nu desființăm diferența de natură sexuală dintre un bărbat și o femeie.
Observăm că astăzi că sexul biologic nu mai constituie o diferență naturală, ci doar cel psihologic. Astfel, un bărbat va spune că se simte ca o femeie și este dreptul lui să renunțe la statutul de bărbat, chiar dacă biologic este bărbat.
Sunt atâtea situații, în Europa și nu numai, în care unii protestează că nu le este recunoscut statutul pe care și l-au asumat în timp, statut bazat doar pe trăiri, pe cum se percepe omul pe sine însuși, iar nu pe realități naturale – pe care nu avem cum să le schimbăm.
Unele drepturi „fundamentale” ale minorităților sunt cele care răstoarnă datele naturale. Drepturile fundamentale sunt în primul rând cele naturale.
Un alt aspect este cel legat de avort. Sunt unele femei care spun că ele sunt stăpâne pe corpul lor, nimeni nu le poate dicta când să aducă sau nu un copil pe lume. Cu alte cuvinte, este justificat dreptul la crimă, la avort, la a ucide pe cineva care nu se poate apăra. Nu primează viața celuilalt, comuniunea, dragostea, ci egoismul, puterea, faptul că este „stăpână”.
Am dat la o parte valorile fundamentale, și astfel mergem spre nihilism, iar nihilismul duce la anarhie. De aceea este degringoladă peste tot.
Umanismul secular spune că „omul este măsura tuturor lucrurilor, Dumnezeu să stea acolo unde vrea, în ceruri, nu avem nevoie de prezența Lui”.
Dacă nu este Dumnezeu în viața omului, totul este nebunie, groază și dispare respectul față de demnitatea persoanei umane.
Sfântul Iustin Popovici surprinde foarte bine prezența umanismului ateu, secular, în viața noastră, a celor care trăim în secolul XXI:
„Arianismul nu a fost înmormântat încă. Astăzi, el este la modă și este mai răspândit decât oricând. Este răspândit ca un adevărat suflet în trupul Europei contemporane. Dacă priviți la cultura Europei, în adâncul ei veți găsi ascuns arianismul. Toate se rezumă la om și numai la om, și chiar Dumnezeul-Om Hristos a fost redus la cadrele unui om. Cu plămada arianismului s-a plămădit și filozofia Europei, știința ei și civilizația ei și, în parte, și religia ei.
Pretutindeni și în chip sistematic Hristos este pogorât la starea de simplu om; Dumnezeul-Om este dezbrăcat continuu de ceea ce este în realitate; opera lui Arie se săvârșește în mod continuu.
„Religia în limitele rațiunii pure” a lui Kant nu este altceva decât noua ediție a arianismului. Dacă vom primi pe Hristos cu măsura lui Kant ce rezultat credeți ca vom avea? – Vom avea un Hristos om, un Hristos întelept, dar nicidecum un Hristos Dumnezeu-Om.
De unde atâta arianism astăzi? De acolo că omul a devenit astăzi măsura tuturor lucrurilor, măsura tuturor ființelor și lucrurilor văzute și nevăzute. Măsurând după sine însuși toate, omul european respinge tot ceea ce este mai larg decât omul, mai mare decât omul, mai infinit decât omul.
Măsura lui strâmtă îngustează pe Dumnezeul-Om reducându-L la om. Colivia păcatului reduce puterile de zbor ale minții celei mândre și aceasta nu mai vede și nu mai cunoaște nicio realitate mai mare decât ea însăși. Isprava mai presus de minte a credinței în Dumnezeul-Om Hristos sfărâmă această colivie și deschide mintea realităților infinite. Sinodul I Ecumenic a hotărât o dată pentru totdeauna rolul minții în explicarea Persoanei Dumnezeului-Om Hristos; rolul ei este acela al supunerii. În Creștinism, credința conduce, iar mintea este condusă; cunoașterea este roadă a credinței care lucrează prin iubire și e activă în speranță”.
Sursa: http://episcopiahusilor.ro.
