Preot Alexandru Lungu
Animalele au fost în Rai și omul a fost înzestrat cu raţiune și autoritate direct de la Dumnezeu pentru a le da nume. Dacă citim unele vieți de Sfinți, vedem o relație extrem de strânsă și plină de prietenie, între om și animalele sălbatice.
Cea mai impresionantă istorisire din Limonariu este însă cea legată de Avva Gherasim. Întâlnind, pe malul Iordanului, un leu care era înţepat în laba unui picior, rană ce se infectase cumplit, Avva a fost rugat de fiară – care îi arăta, cu lacrimi, piciorul cu pricina – să-i dea ajutor. Gherasim i-a scos spinul, a curaţat rana şi a legat laba leului cu o pânză, după care l-a îndemnat să plece. Animalul a rămas însă lângă Sfânt, “ca un adevărat ucenic”, însoţindu-l pretutindeni. În scurt timp, leul s-a integrat în comunitate, fraţii îndatorându-l, în schimbul mâncării, cu slujbe, printre care şi aceea de a duce un măgar la apă. Odată, nefiind leul atent, nişte negustori arabi au luat măgarul. Animalul s-a întors la Avva cu capul plecat. Crezând că leul a mâncat măgarul, în locul supărării, Sfântul a rânduit fiarei slujba măgarului, aceea de a căra apă de la Iordan la mănăstire, serviciu pe care l-a împlinit până când un ostaş, aflând de acest canon, a dăruit bani pentru cumpărarea altui măgar. La o vreme, trecând iar prin zonă arabul care furase măgarul, leul şi-a eliberat prietenul şi a mers să i-l arate părintelui. Văzând că leul nu greşise, Sfântul i-a pus numele Iordan. Şi aşa au vieţuit împreună cinci ani, până la moartea lui Gherasim. Istoria spune că leul nu era de faţă, aşa încât, revenind şi negăsindu-şi ocrotitorul, l-a căutat cu înfrigurare până când, condus de ucenicul Avvei, a găsit mormântul şi a murit, la rândul său, acolo.
Sunt cunoscute şi situaţii când Moaştele Sfinţilor au fost ocrotite şi transportate de către animale. Moaştele Sfinţilor Filomon şi Apolonie au fost duse de un delfin în Alexandria. De asemenea, ştim că un leu l-a ajutat pe Cuviosul Zosima să îngroape Moaştele Sfintei Maria Egipteanca.
În viaţa Sfântului Serafim de Sarov se spune că acesta a fost slujit de un urs, care avea “diaconia sa”. Atunci când trebuia să primească vizitatori, Sfântul îi spunea ursului Misa: “Decât să-i sperii pe oameni, mai bine du-te să-mi aduci ceva bun.” Iar acesta îi aducea miere.
Creștinismul nu este împotriva iubirii de animale și nici nu-mi imaginez vreo situație în care dragostea poate fi suspendată pe motiv că prea mult strică. Iubirea față de natură, față de orice om, față de animale sau plante este o datorie de netăgăduit în viața unui creștin. Cred că Raiul nu este un spațiu destinat exclusiv omului, fără a se regăsi în acest peisaj și viețuitoarele necuvântătoare, care au fost create la început pentru a trăi în armonie cu omul, lucru pierdut din cauza căderii în păcatul neascultării. Nu trebuie să ne lepădăm de animal pentru a-L iubi pe Hristos. Trebuie doar să învățăm care este ierarhia fiecărui aspect din viața noastră, fără a pune lucrurile secundare în fața celor principale. Este loc în inima omului și pentru animal și pentru om, cât și pentru Dumnezeu, doar să știe omul cât să își deschidă ușa acestui spațiu nelimitat și de multe ori insuficent explorat.
