Este mai bună de mii de ori greșeala starețului

Starețul Iosif, văzând râvna cea mare a acestui tânăr începător și setea lui pentru rugăciune, născocea diferite „exerciții”, pe de o parte să-i înmulțească lui Haralambie talantul, iar pe de altă parte să-l păzească de patima diavolească a mândriei.

Un mod pentru a-l ține în smerenie era și următorul: întotdeauna i se adresa cu cuvinte înjositoare. În loc să-l cheme pe nume, obișnuia să-i spună: „Vino, bă…”

Atunci Haralambie spunea în sinea lui: „Bă? Ce bă? Nu am nume? Ce fel de politețe este aceasta? Am lucrat la prefectură, dar nici la mireni nu am auzit un astfel de limbaj. Totdeauna mi se adresau la plural: «Ce faceți, domnule Galanopulos?», «Vă mulțumesc», «Vă rog». Aici însă, până acum nu am auzit nici măcar un singur «mulțumesc» sau un «te rog». Ciudați oameni mai sunt pe aici.”

„Dar aceste gânduri ale mele, spunea Părintele Haralambie, nu-i scăpau harismaticului meu stareț, care mă «înțepa» mereu spunându-mi:

– Nu-i așa că în lume te nevoiai, posteai, privegheai, făceai asceză, erai deștept, harnic, cinstit?… Și ce-ai reușit din toate acestea? Să ne aduci aici o grămadă de slavă deșartă, egoism și încredere în sine. Acum, când s-au tăiat laudele, nu-i bine, nu-i așa?

Într-adevăr, cu aceste lecții simple și folositoare de suflet ale starețului meu, nu am întârziat să înțeleg că, deși eram nevoitor în lume, mă umplusem fără  să-mi dau seama de slavă deșartă, pentru că primisem laude și lingușeli.”

Cu toate acestea, fratele Haralambie, cu smerenia și simplitatea pe care le avea din fire și cu marea lui râvnă pentru nevoință, prin care se distingea, nu a întârziat să se pună pe sine într-o bună rânduială. Chiar și mai târziu, atunci când l-a făcut pe ucenicul său Haralambie schimonah și apoi ieromonah pentru nevoile liturgice ale obștei, starețul a continuat să folosească față de el același limbaj. Potrivit cu sporirea duhovnicească a Părintelui Haralambie, era și comportamentul starețului.

„Îmi amintesc, povestea Părintele Haralambie, că, odată, când eram la masă, s-a început o discuție duhovnicească. Ceilalți părinți își spuneau părerile, dar, de îndată ce și eu voiam să o spun pe a mea, starețul se răstea la mine: «Tu să taci!» Peste puțin timp se ivea în discuție ceva la care puteam și eu să dau o soluție bună, o părere, dar starețul striga din nou: «Taci! Tu nu vorbi!» Atunci un gând îmi spunea: «Ei gheronda, pe mine mă desconsideri mult.» Dar nu întârziam să-l acopăr cu un alt gând: «Știe gheronda ce face. Așa este bine.»”

Dar când Părintele Haralambie a învățat repede și aceste lecții, atunci ce a născocit înțeleptul lui stareț? Atunci când Părintele Haralambie făcea vreo greșeală neînsemnată, starețul, în loc să-l ocărască pe el, care nu se mai tulbura atunci când era defăimat, îi ocăra rudele și mai ales pe tatăl lui, care deja murise. „Atletul” nostru, auzind acestea, începea iarăși să se poticnească și să spună în sinea sa revoltat: „Ei, nici chiar așa. Tatăl meu este mort și să audă astfel de cuvinte… Ei, aceasta nu o pot răbda.” Dar iarăși se întorcea către sine și se convingea că nu are dreptul să judece pe starețul său.

Bătrânul Arsenie obișnuia adeseori să ne spună despre nepotul său, Părintele Haralambie: „Mulți au trecut pe la noi, dar după ce gheronda îi punea puțin la încercare, îmi spunea:

– Strâng puțin pe unul, pleacă. Strâng pe altul, se îmbolnăvește.

Dar atunci când a venit Haralambie, starețul mi-a spus:

– Ei, acestuia îi dai bătaie și rabdă.”

„Dar odată, povestește Părintele Haralambie, am îndrăznit să-mi impun voia mea, dar am primit o «săpuneală» bună, însă totodată și o lecție pe care nu o voi uita toată viața mea. Atunci am înțeles ce înseamnă: «Este mai bună de mii de ori greșeala starețului.»

După ce ne-am mutat la Noul Schit, am început să ne construim chilii.

Părinții din obștea noastră au hotărât împreună cu starețul să facă o comandă costisitoare de materiale, fără să mă întrebe și pe mine. Atunci eu, care încă din lume știam cum se fac construcțiile și văzând că vom da bani în zadar, am alergat la stareț ca să preîntâmpin greșeala, pentru folosul obștesc. Dar ce credeți că s-a întâmplat? Starețul a început atunci să mă acopere cu o grămadă de ocări, după care m-a izgonit ca pe un câine. Am ieșit de la stareț cu capul plecat, dar nu și cu gândul, căci am spus în sinea mea: «Bine, bine! Mulțumesc pentru ocări, dar mâine, când vei arunca la râpă o grămadă de bani, vom vorbi din nou.»

Într-adevăr am vorbit din nou, dar tot eu am fost cel care am plătit scump. După ce au fost aduse materialele și am văzut că erau nepotrivite, așa cum apreciasem, le-am pus într-o magazie. Însă nu au trecut multe zile și le-am folosit la o altă treabă și ne-au ajuns întocmai de parcă am fi făcut o comandă specială. Ei, atunci starețul, pe bună dreptate, mi-a dat iarăși o lecție bună.”

Extras din Stareţul Haralambie- Dascălul rugăciunii minţii– monahul Iosif Dionisiatul, Editura Evanghelismos, 2005.

Total
42
Shares
Previous Post

Inima în marele post- „Din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sunt care spurcă pe om.”

Next Post

Răsplata cerească pentru invaliditate

Related Posts