Preot Alexandru Lungu
Dar câte furtuni adună inima unei mame. Câte frământări se așează pe cordul cel mai sensibil al trupului. Trupul ei se modifică de la o lună la alta. Începe bucuria mai întâi când burtica prinde contur.
Sunt niște emoții greu de descris în primele luni de sarcină, atunci când apar primele semne ale vieții care începe să-și manifeste prezența tot mai evident. Apar atâtea schimbări neprevăzute. Mirosul se intensifică, pielea pare că o ia razna, poftele își fac de cap la cele mai nepotrivite ore. Acum râzi și în următoarea clipă ești un șuvoi de lacrimi.
Finalul sarcinii devine și mai complicat. Corpul nu te mai ascultă, picioarele se umflă tot mai des, durerile de spate îți dau adevărate bătăi de cap. Nesiguranța te cuprinde, iar șifonierul care până mai ieri era spațiu cel mai iubit din întreaga casă, un coșmar. Nimic nu te mai încântă, când te intersectezi cu vreo oglindă care pare să te mustre obraznic.
Vine și momentul nașterii și simți că vei ceda. Oare cum va decurge nașterea, căci este o clipă când viața și moartea par să-și dea mâna. O femeie care își naște pruncul cu prețul vieții nu este cu nimic mai prejos de un Mucenic omorât de lei în arenă.
Finalul însă anulează toate frământările. Întâlnirea dintre privirea mamei și a pruncului nou născut, încă o creare a lumii. Toate durerile, orice frământare experimentată până atunci se uită în momentul când mirosul ghemotocului îți inundă căile respiratorii.
Se spune că o singură iubire din această lume poate să concureze cu cea a Creatorului față de creația Sa. Doar mama își poate iubi pruncul, cu o iubire dumnezeiască! Vă mulțumim, mamelor!
