Preot Ioan Istrati
Când am întrat în Catedrala Sfânta Sophia am simțit cerul prăvălit pe pământ. Zidurile enorme nu te strivesc, ci sunt ascensionale, te ridică de la pământ așa cum se ridică floarea în lumina zorilor.
Domul central imens e ca un potir bizantin care strânge laolaltă sufletele celor ce înțeleg și simt Jertfa de pe Cruce a Hristosului lui Dumnezeu.
Altarul Bisericii celei Una a fost dezbrăcat de podoabe și mozaicuri și Sfânta Masă a fost smulsă demult din locul ei. Turcii au avut măcar minimalul bun simț să pună un gărduț și să scrie: accesul permis doar bărbaților. Câțiva osmanlâi se rugau la zidul de răsărit.
Am intrat în Locul cel Sfânt, am îngenuncheat și mi-am lipit fruntea de pardoseala care a ascultat bătăile inimii lui Dumnezeu și ale miilor de sfinți ierarhi.
Firesc, ca dintr-un semn, am zis Troparul Născătoarei de Dumnezeu (Theotoke Parthene).
Apoi am zis cuvintele de chemare a Duhului Sfânt: Te chemăm, Te rugăm și cu umilință la Tine cădem, trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi și peste Biserica aceasta, și fă Altarul acesta din nou mormântul Hristosului Tău, prefăcându-l cu Duhul Tău cel Sfânt. Amin. Amin. Amin.
Am simțit un foșnet uriaș, ca o mie de ani de epicleză necontenită.
Și în adâncul inimii am auzit: este și va fi.
