Preot Ioan Istrati
Am fost anul trecut la Constantinopol. E o galaxie, nu un oraș, o supernovă ce s-a născut din coliziunea a două continente și civilizații enorme. E o insulă în care s-au izbit devastator rigoarea morală romană, ascuțimea filosofică greacă și spiritul mirobolant oriental, cufundate în Sângele mântuitor al lui Dumnezeu.
Seism între civilitate și barbarie, Soarele cetăților, centrul lumii pentru o mie de ani, a îngăduit Dumnezeu să fie cotropit și înghițit de hoardele militariste otomane. O civilizație minimalist talionică, de o cruzime la milimetru, în care supunerea a înlocuit iubirea cerească, a preluat splendorile simfoniei divino-umanului.
Sfânta Sophia nu e numai o enigmă a arhitecturii, e taina însăși a umanității devenită Liturghie prin credință în Cel răstignit. Aici materia crucificată în har sfidează gravitația telurică, se extrage pe sine din mormântul creat și țâșnește spre Cer. Nu e o Catedrală, e Învierea însăși a lui Hristos și a umanității întregi împreună cu El. E Icoana supremă a iubirii dumnezeiești revărsate pe pământ și înălțându-se la sânul iubitor al Tatălui ceresc. Și Icoana asta stă în smerenie, plângând mândria fiilor risipitori, ca o proorocie a Judecății universale, în care copiii străini vor fi primiți, iar fiii Împărăţiei vor fi aruncați afară.
Dumnezeu să ne ierte!
