Un oarecare Constantin, om foarte evlavios, locuia în orașul Ancona din Italia și slujea la Biserica Sfântului Întâiului Mucenic Ștefan.
Odată, sfârșindu-se untdelemnul și fiindcă nu avea cu ce să aprindă candelele, le-a umplut cu apă, a pus în ele obișnuitul fitil, le-a aprins și ardeau ca și cum ar fi fost untdelemn în ele.
Cu toate că acesta făcea astfel de minuni, ascultați ce smerenie avea.
Deoarece faima pentru multele minuni pe care Dumnezeu le lucra prin el, mergeau mulți ca să-l vadă și să ia ceva din harul său. Odată a mers la el și un țăran dintr-un loc mai îndepărtat ca să-l vadă. S-a întâmplat atunci ca Sfântul să fie urcat pe un scăunel de lemn, pentru a pregăti să aprindă candelele. Era foarte mic de statură, cu un trup slab și cu un chip urât. Țăranul cerea cu insistență celor de acolo să-i arate cine este evlaviosul Constantin. Atunci cei de față i l-au arătat pe omul acela care era urcat pe scaun. Țăranul, fiindcă judeca sfințenia omului după construcția trupului, de îndată ce l-a văzut atât de mic și slab, s-a gândit că poate nu este acela despre care auzise că face minuni și este atât de mare și însemnat. Dar când a aflat de la cei de față că acela este cu adevărat evlaviosul Constantin, s-a scârbit de înfățișarea lui și a spus ironic:
– Eu așteptam să văd un om, acesta însă nu are nici o asemănare cu omul.
De îndată ce a auzit aceste cuvinte, omul lui Dumnezeu, a lăsat candelele, a alergat la țăran, l-a îmbrățișat și i-a spus:
– Frate, mult îți datorez pentru cele spuse. Numai tu ai ochii deschiși. Numai tu ai înțeles cine sunt eu în adevăr.
