Altădată, umblând Sfântul Andrei prin mijlocul poporului, în târgul cel aproape de stâlpul pe care a fost pus Sfântul Împărat Constantin, unei femei pe nume Varvara, luminându-se cu Duhul lui Dumnezeu, i s-a făcut vedenie și a văzut pe fericitul Andrei umblând prin mijlocul mulțimii ca un stâlp de văpaie strălucind. Iar unii nepricepuți cu călcâiul îl împingeau pe el, alții îl băteau, iar mulți, căutând spre dânsul, ziceau: “Este nebun omul acesta și-a pierdut mintea; o, să nu fie așa nici vrăjmașilor noștri”. Și iată diavolii, în chip de arapi negri, umblau după dânsul și ziceau: “O! să nu dea Dumnezeu pe altul ca acesta pe pământ, că nimeni altul nu a ars inima noastră ca acesta, care nevrând să slujească la locul stăpânului său, s-a făcut nebun pe sine și-l batjocorește toată lumea”. Apoi femeia aceea vedea că diavolii îi însemnau pe cei care îl băteau pe Sfântul Andrei și ziceau între ei: “Măcar asta ne este mângâiere, că cei fără minte îl bat pe acest sfânt și pentru această pricină osândiți vor fi în ceasul morții lor, căci pe plăcutul lui Dumnezeu l-au bătut fără de milă și fără să fi avut vreo vină și asta nu le este lor spre mântuire”.
Auzind aceasta fericitul, cu duhul lui Dumnezeu ca o văpaie s-a repezit spre dânșii și le-a risipit semnele lor cu puterea cea înfricoșată și îi înfrunta pe ei, zicându-le: “Nu vi se cade vouă să-i însemnați pe cei care mă bat pe mine, căci eu mă rog Stăpânului meu ca să nu le fie lor păcat aceasta, că întru neștiință fac acestea și pentru neștiință vor lua iertare”. Pe când le grăia acestea sfântul, iată că s-a deschis cerul ca o poartă și au ieșit o mulțime de rândunele frumoase care se îndreptau spre sfânt și între dânsele era un porumbel mare, alb ca zăpada și care avea în gură frunze de aur și de măslin și, vorbind omenește, a zis către dânsul: “Primește frunzele acestea, pe care Domnul Atotțiitorul ți le-a trimis ție din rai, spre semnul darului Său, căci ești milostiv și iubitor de oameni, precum singur El este milostiv și te va binecuvânta și va mări mila Sa asupra ta, căci pe cei ce te bat îi ierți și îi miluiești și te rogi pentru dânșii, ca să nu aibă pentru aceasta păcat”.
Acestea grăindu-le, porumbelul s-a așezat pe capul sfântului. Toate acestea văzându-le acea dreptcredincioasă femeie, se minuna și, după vedenie, venindu-și în fire, zicea: “Câți luminători are Dumnezeu pe pământ și nimeni nu-i știe pe ei!” De multe ori voia să spună altora despre cele ce văzuse, dar dumnezeiasca putere o oprea pe dânsa. Iar după aceea a întâmpinat-o pe ea undeva Sfântul Andrei și i-a zis: “Păzește-mi taina, Varvaro, ca nimănui să nu spui ceea ce ai văzut până ce voi trece în locul cortului celui minunat, până la casa lui Dumnezeu”. Iar ea a zis către sfânt: “Chiar de aș voi să spun cuiva, tot nu pot, cinstite luminătorule și sfântule al lui Dumnezeu, căci mă oprește puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu”.
Extras din Viețile Sfinților– Sfântul Andrei cel Nebun pentru Hristos (02 octombrie).
