Preot Ioan Istrati
Evanghelia de azi nu e cutremurătoare. E cutremurul însuși care sparge fundațiile lumii și le vădește neființa. E iubirea devastatoare a lui Dumnezeu care sfărâmă toată poleiala asta împuțită cu miros de hoit și de stricăciune veșnică. E toată învârtoșarea mândriei ucigașe a lumii, strânsă în pumnul lui Dumnezeu și atinsă de scuipatul gurii Lui dumnezeiești. E spectacolul suprem al neputinței unei umanități blestemate să treacă pe lângă Dumnezeu și să pretindă că El nu există.
Să mă explic.
În primul rând, un om în vârstă orb din naștere. Zeci de ani de suferință atroce, o viață ca un urlet interminabil de durere care crește mereu în întunericul propriei neființe. Într-o lume de oameni care văd, el, nevrednicul de lumină, cu două găuri în frunte izvorâtoare de lacrimi. E revoltă aici, și neputință, și suferință, și absurd. De ce eu?
Cum a răbdat orbul pruncia, copilăria, adolescența, tinerețea?
Cerșetorul de pus la colțul uliței, în praf, să plângă cu mâna întinsă. Nimicul zdrobit de suferință. Aici, în inima plină de durere Dumnezeu face Biserică.
Hristos scuipă pe pământ, face noroi cu mâinile, plămădește tina, restaurează zidirea căzută de la început.
Noroiul ăla e scuipatul lui Dumnezeu. Ca și orbul, disprețuit, scuipat și umilit de toți. Noroiul ăla arde carnea și o transformă în lumină, și în pupile, și în cristalin, și în retină. Crearea lumii se continuă în ochii goi ai orbului.
Și îi zice: mergi și te spală la izvor. Și omul merge și crede orbește. Și găurile devin izvor și lumina explodează din orbitele lui, ca în ziua întâi a creației. Să fie lumină.
Ce nebunie, ce Dumnezeire îi cuprinde ființa. Numai mâinile de iubire ale Dumnezeului răstignit îi țineau inima să nu i se spargă în piept de atâta frumusețe. Și nu mai vrea să clipească, ci doar plânge și privește minunile lui Dumnezeu. El însuși e o minune după o viață de suferință, dar nu mai contează nimic. Faptul că Dumnezeu i-a mângâiat pupilele e ceva mai mare decât cerurile.
Și apoi ne dăm seama de ce a suferit atâta. Ca să înțeleagă minunea iubirii lui Dumnezeu, să vadă cu inima Chipul de lumină al Creatorului, să pătrundă cu ochii în fântâna infinită a lacrimilor lui Hristos.
Îmi place la nebunie cum îi desființează pe nimicurile grele de zorzoane aurite și de veșminte poleite ale Testamentului mort. Cum sfidează sistemul putred și miasmatic al regulilor sterpe și fără suflet al ritualului iudaic. Cum zdrobește instituții întregi fără de har și de simțire a prezenței lui Dumnezeu.
Normal că l-au dat afară din Sinagogă. Era prea înțelept pentru ea. Cerșetorul așa analfabet cum era, știa adevărul fundamental al istoriei: Dumnezeul prezent în ea.
De aia îl iubește Dumnezeu. Pentru că în oceanul lui de lacrimi din întuneric, s-a născut smerenia cea întemeietoare de viață. Iar această smerenie e Însuşi Hristos, Lumina lumii și a veacurilor.
