„Zis-a Domnul: Eu sunt ușa: De va intra cineva prin Mine, se va mântui; și va intra și va ieși și pășune va afla. Furul nu vine decât ca să fure, să înjunghie și să piardă. Eu am venit ca oile Mele viață să aibă și din belșug să aibă. Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun Își pune sufletul pentru oile Sale. Iar cel plătit, care nu este păstor și ale cărui oi nu sunt ale lui, când vede lupul venind, lasă oile și fuge; iar lupul le răpește și le risipește. Cel plătit fuge, pentru că este plătit și nu are grijă de oi. Eu sunt Păstorul cel bun și cunosc oile Mele și ale Mele Mă cunosc pe Mine. Precum Mă cunoaște Tatăl și Eu cunosc pe Tatăl. Și sufletul Îmi pun pentru oi. Am și alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Și pe acelea trebuie să le aduc; ele vor asculta de glasul Meu și va fi o turmă și un păstor.”
Curăția sufletului și exemplul Sfinților
Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre feciorie, Cap. I, în Părinți și Scriitori Bisericești (2014), vol. 12, pp. 347-349
„Tuturor le stă în obicei să ia asupra lor un fel de viețuire cu mai multă osârdie dacă văd că unii au dobândit renume pe acea cale. Din acest motiv, era firesc să facem pomenire de Sfinții care au strălucit în viețuirea liberă de căsătorie. Și, de vreme ce pildele din istorisiri nu au atâta putere spre dobândirea virtuții precum glasul viu și pilda lucrătoare a celor buni, spre sfârșitul cuvântării am pomenit de episcopul și părintele nostru preacinstitor de Dumnezeu, singurul în măsură să dea asemenea învățături. Dar nu l-am pomenit pe nume, ci prin unele însemne am lăsat să se înțeleagă că despre dânsul este vorba. (…) Nobilul ideal al fecioriei este de preț pentru toți cei care judecă frumusețea după curăție. Dar de acesta au parte numai cei cărora Harul lui Dumnezeu, prin milostivire, le vine în ajutor în luptă și în buna lor dorire. Lauda ce i se cuvine se arată chiar prin numele pe care îl poartă. Căci cuvântul nestricăcios, care este folosit de obicei cu privire la feciorie, înseamnă curăția care este într-însa. Deci prin numele care îi este deopotrivă se poate cunoaște cinstea covârșitoare a acestui dar, căci între multele fapte de virtute numai aceasta este cinstită cu numele nestricăciunii. Iar dacă este nevoie să slăvim și prin elogii acest mare dar al lui Dumnezeu, sunt de ajuns pentru lauda acesteia cele câteva cuvinte ale dumnezeiescului Apostol care pun în umbră toate elogiile, oricât ar fi ele de mari. El a numit-o «sfântă și fără de prihană» pe cea împodobită cu acest dar. Iar dacă desăvârșirea cinstitei feciorii este aceea de a face pe cineva sfânt și fără de prihană (numiri care se folosesc mai întâi și mai cu seamă spre slăvirea lui Dumnezeu Cel nestricăcios), ce laudă mai mare poate fi adusă fecioriei decât a arăta că aceasta îi face cumva dumnezei pe cei care se împărtășesc de curatele ei taine? Aceștia se fac părtași slavei lui Dumnezeu, singurul cu adevărat sfânt și fără prihană, unindu-se cu El prin curăție și nestricăciune.”
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Epistole, Partea Întâi, Ep. 8, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 81, pp. 57-59
„Pentru aceasta umblu plângând și întristat, dorindu-vă și cerându-vă pe voi, bunul păstor și învățător, care știți să mă sălășluiți în loc cu verdeață (Psalmi 22, 2), pe mine, oaia cea rătăcitoare, adică în deprinderea virtuții care a lepădat prin făptuire arșița patimilor; și puteți adăpa cu apa odihnei, adică puteți uda prin contemplație cu harul cunoștinței mintea, întorcându-mi sufletul de la răutate la virtute prin cuvinte și pilde; și mă călăuziți pe cărările dreptății, care arată purtările mântuitoare ale dreptei credințe; și mă mângâiați cu toiagul și cu nuiaua în mod înțelept, adică prin amintirea chinurilor veșnice, abătându-mă ca și cu un toiag de la răutate ca pe un începător și sprijinindu-mă cu îndemnul bunătăților veșnice ca și cu o nuia spre virtute, pe cel ce înaintează prin nădejde. E ceea ce a dat de înțeles în mod simbolic, precum socotesc, și Domnul și Mântuitorul, turnând peste rănile celui căzut între tâlhari vin și untdelemn. Căci amestecându-se dorul de Împărăția cerurilor cu frica de focul cel veșnic al gheenei, păstrează nevătămat sufletul, aducându-l la iubirea de Ziditorul, storcându-l prin strânsoare de orice dispoziție pătimașă. Dar acum umple, cinstite părinte, de duhul dumnezeiesc al învățăturii nuiaua și cheamă cu iubire păstorească de oameni pe cel ce rătăcește fără păstor pe munții neștiinței și pe culmile păcatului și adu-l sub dreapta ta și leagă cu milă pe cel sfâșiat de multele rele mușcături ale lupilor Arabiei (Avacum 1, 8), adică ale Apusului (căci numele Arabiei tălmăcit în limba greacă arată Apusul). Iar prin Arabia înțeleg – și poate nu în mod greșit – în înțeles spiritual trupul acesta care asuprește în cei ca mine legile dumnezeiești ale Duhului, care hrănește cu adevărat lupi cruzi și nerușinați; care s-a făcut și se numește cu adevărat Apus din pricina păcatului. (…) Așadar, să nu încetezi cinstite părinte a mă păstori prin cuvintele adevărului pe mine, cel prins de fiare, și să mă eliberezi de patimile din trup și de duhurile răutății.”
Sursa: http://ziarullumina.ro.
