Lumina a venit în lume
„Zis-a Domnul către Ucenicii Săi: Așa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Pentru că n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea. Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a și fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu. Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume, iar oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina, fiindcă faptele lor erau rele. Că oricine face rele urăște Lumina și nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească. Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârșite.”
Iubirea lui Dumnezeu și recunoștința noastră
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan, omilia 27, 2-3, în Părinți și Scriitori Bisericești (2016), vol. 15, pp. 257-258
„De ce a iubit Dumnezeu lumea atât de mult? Din niciun alt motiv decât numai din bunătate.
Deci să luăm aminte la iubirea Lui. Să ne rușinăm de iubirea Sa de oameni covârșitoare. Pentru noi, El nu L-a cruțat nici pe Fiul Său Unul-Născut, iar noi și bunurile le ținem pentru noi. El și pe adevăratul Său Fiu L-a dat pentru noi, iar noi nici argintul nu-l disprețuim pentru El, și nici măcar pentru noi. Cum să fie acestea vrednice de iertare?
Dacă vedem un om că se pune în primejdie de moarte pentru noi, îl așezăm mai presus de toți și îl numărăm între prietenii cei mai apropiați și îi încredințăm toate bunurile noastre, spunând că sunt ale lui mai degrabă decât ale noastre. Și nici așa răsplata pe care i-o dăm nu ni se pare de ajuns. Dar față de Hristos nici măcar această măsură a recunoștinței nu o arătăm. El Și-a pus sufletul pentru noi și cinstitul Său Sânge l-a vărsat pentru noi, care nu suntem nici binevoitori, nici buni. Iar noi nici măcar bani nu vărsăm pentru folosul nostru, ci Îl trecem cu vederea pe Cel care a murit pentru noi, lăsându-L gol și străin.
Cine ne va izbăvi de osânda ce va să fie? Dacă nu Dumnezeu, ci noi înșine ne-am osândit, oare nu am aruncat sorții împotriva noastră? Oare nu ne-am condamnat la focul gheenei, pentru că pe Cel care Și-a pus sufletul pentru noi L-am trecut cu vederea, lăsându-L să Se topească de foame (Cf. Matei 25, 35)?
(…) Cel care primește binefacerea, orice ar da în schimb, dă din datorie, nu face o favoare (…), iar cel care răsplătește dă în schimb binefăcătorului și totodată se bucură și el de cele ce a dat. Dar pe noi nici acestea nu ne atrag, ci suntem atât de nerecunoscători, încât robilor, catârilor și cailor le punem la gât coliere de aur, iar pe Stăpânul Îl trecem cu vederea când trece pe lângă noi gol și merge din poartă în poartă și stă mereu la răspântii cu mâna întinsă. Adesea Îi și aruncăm priviri nemiloase. Iar El rabdă și acestea pentru noi. Căci cu bucurie flămânzește ca tu să fii hrănit și umblă gol ca să-ți dea ție veșmântul nestricăciunii.”
Sursa: http://ziarullumina.ro
