Hristos – Lumina lumii
„Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții. De aceea, fariseii I-au zis: Tu mărturisești despre Tine Însuți; mărturia Ta nu este adevărată. A răspuns Iisus și le-a zis: Chiar dacă Eu mărturisesc despre Mine Însumi, mărturia Mea este adevărată, fiindcă știu de unde am venit și unde Mă duc. Voi nu știți de unde vin, nici unde Mă duc. Voi judecați după trup; Eu nu judec pe nimeni. Și, chiar dacă Eu judec, judecata Mea este adevărată, pentru că nu sunt singur, ci Eu și Cel Care M-a trimis pe Mine. Și în Legea voastră este scris că mărturia a doi oameni este adevărată. Eu sunt Cel ce mărturisesc despre Mine Însumi și mărturisește despre Mine Tatăl, Cel ce M-a trimis. Îi ziceau deci: Unde este Tatăl Tău? Răspuns-a Iisus: Nu Mă știți nici pe Mine, nici pe Tatăl Meu; dacă M-ați ști pe Mine, ați ști și pe Tatăl Meu. Cuvintele acestea le-a grăit Iisus în vistierie, pe când învăța în Templu; și nimeni nu L-a prins, pentru că nu venise încă ceasul Lui.”
Mărturisirea credinței
Sfântul Vasilie cel Mare, Epistole, Epistola 140, II, în Părinți și Scriitori Bisericești (2010), vol. 3, p. 229
„Să ne păstrăm, dar, statornicia cugetului, să ne întărim și mai mult temelia credinței în Hristos și atunci nu va întârzia nici ajutorul. Cum zice apostolul, va veni și nu va întârzia (Evrei 10, 37), așteaptă întristare peste întristare, nădejde peste nădejde, încă puțin și te voi izbăvi (Isaia 28, 10). Iată, așa știe să-i mângâie Duhul Sfânt pe fiii Săi prin făgăduința celor viitoare. Pentru că, într-adevăr, după întristare vine nădejde, iar ceea ce nădăjduim e foarte aproape de noi. (…) Cât despre Mărturisirea de credință, noi nu vrem să primim alta mai nouă, așa cum au încercat să ne prezinte alții, dar nici nu îndrăznim să compunem alta ieșită din mintea noastră, pentru a nu face omenești cuvintele credinței, ci numai ceea ce ne-au învățat Sfinții Părinți, numai pe aceea o popularizăm printre cei care ne întreabă. Căci ea s-a încetățenit în Biserica noastră de atunci de când Sfinții Părinți au redactat-o în scris cu ocazia întrunirii Sinodului de la Niceea și credem că aceeași mărturisire o aveți pe buze și voi, iar pentru a nu fi acuzați de lenevie, nu renunțăm de la a o reproduce aici cuvânt cu cuvânt: Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul tuturor celor nevăzute și al celor văzute. Și într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut din Tatăl, adică din ființa Tatălui, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, deoființă cu Tatăl, prin Carele toate s-au făcut, atât cele din cer, cât și cele de pe pământ. Carele pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri, S-a întrupat, făcându-Se om, a pătimit și a înviat în a treia zi, S-a înălțat la cer și iarăși va să vie să judece viii și morții. Și întru Duhul Sfânt. (…) Iată, așadar, ce trebuie să credem (noi, creștinii).”
Sfântul Vasilie cel Mare, Omilii și cuvântări, Omilia a XV-a, I, în Părinți și Scriitori Bisericești (2009), vol. 1, pp. 252-253
„Evlavios lucru și fără de sațiu este pentru un suflet iubitor de Dumnezeu să-și aducă aminte necontenit de Dumnezeu; dar îndrăzneț lucru este a trece în cuvinte de cele despre Dumnezeu, pentru că mintea nu se poate urca până la măsura vredniciei Lui, iar cuvântul, la rândul său, exprimă slab cele pe care mintea le concepe. Dacă, deci, mintea noastră este mai prejos de înțelegerea măreției lui Dumnezeu, iar cuvântul este mai prejos și decât mintea, nu este, oare, neapărată trebuință de tăcere, ca nu cumva prin slăbiciunea cuvintelor să punem în primejdie minunea vorbirii despre Dumnezeu? Dorința de a-L slăvi pe Dumnezeu este însămânțată în chip firesc în toți cei înzestrați cu darul vorbirii; dar toți sunt la fel de neputincioși a vorbi după vrednicie despre Dumnezeu. În râvna pentru evlavie ne deosebim unul de altul; dar nimeni nu-i așa de orbit ca să se înșele pe el însuși atât de mult, încât să considere că s-a urcat pe cel mai înalt pisc al înțelegerii lui Dumnezeu, ci, cu cât va părea că propășește în cunoașterea lui Dumnezeu, cu atât mai mult va simți neputința lui. Aceasta a simțit-o Avraam; aceasta a simțit-o Moise. Când au putut să-L vadă pe Dumnezeu, atât cât e cu putință unui om să-L vadă, mai ales atunci s-au socotit pe ei înșiși o nimica. Avraam s-a numit pământ și cenușă (Facerea 18, 27), iar Moise a spus că este slab la glas și zăbavnic la limbă (Ieșirea 4, 10), că vedea slăbiciunea limbii lui, care nu putea sluji măreției celor gândite de mintea sa.
Totuși, pentru că urechile voastre s-au deschis acum pentru auzirea vorbirii despre Dumnezeu, iar Biserica nu-i sătulă niciodată de astfel de auziri, adeverind cuvântul Ecclesiastului, că nu se satură urechea de a auzi (Ecclesiast 1, 8), este de neapărată trebuință să grăiască după putere. Voi vorbi, dar, despre Dumnezeu nu cât de mare este Dumnezeu, ci cât ne este nouă cu putință. Nu renunțăm să ne uităm la cer și să-l privim atât cât putem, deși nu putem străbate cu ochiul locul cuprins între pământ și cer! Tot așa și acum, prin slabe cuvinte, să împlinim credința, iar în tot cuvântul nostru să lăsăm să biruiască măreția firii dumnezeiești. Că nici limbile îngerilor, oricum ar fi ele, nici ale arhanghelilor, unite cu toată firea cea cuvântătoare, nu o vor ajunge decât în mică parte, necum s-o egaleze întru totul.”
Sursa: http://ziarullumina.ro
