Păstorul cel bun
„Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi. Și au auzit acestea unii dintre fariseii care erau cu El și I-au zis: Oare și noi suntem orbi? Iisus le-a zis: Dacă ați fi orbi, n-ați avea păcat. Dar acum ziceți: Noi vedem. De aceea, păcatul rămâne asupra voastră. Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce nu intră pe ușă în staulul oilor, ci sare pe altă parte, acela este fur și tâlhar. Iar cel ce intră pe ușă este păstorul oilor. Portarul deschide acestuia și oile ascultă de glasul lui, iar păstorul cheamă oile sale pe nume și le mână afară. Și, când scoate oile, merge înaintea lor și oile merg după el, căci cunosc glasul lui. Iar după un străin ele nu vor merge, ci vor fugi de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor. Această pildă le-a spus-o Iisus, dar ei n-au înțeles ce înseamnă cuvintele Lui. Deci, iarăși a zis Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă: Eu sunt ușa oilor. Toți câți au venit mai înainte de Mine sunt furi și tâlhari, dar oile nu i-au ascultat. Eu sunt ușa. Dacă va intra cineva prin Mine, se va mântui; și va intra și va ieși și pășune va afla.”
Modelul păstorului cel bun
Sfântul Ambrozie al Milanului, Scrisori, scrisoarea a XL-a, 2-4, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 53, p. 182
„Nimic nu este mai primejdios în fața lui Dumnezeu pentru un preot decât să nu spună liber ceea ce simte. Scris este: Am vorbit despre mărturiile Tale înaintea împăraților și nu m-am rușinat (Psalmi 118, 46). Și în alt loc: Fiul omului! Iată, te-am pus strajă casei lui Israel, pentru că, dacă se va îndepărta cel drept de dreptățile sale și va face răul pe care nu i l-ai arătat, adică nu i-ai spus de ce să se ferească și nu-și va aduce aminte de datoria lui de a fi drept, Eu voi cere sângele lui din mâna ta. Iar dacă tu îi vei arăta celui drept să nu păcătuiască și el nu va păcătui, atunci va fi și el viu, pentru că i-ai spus, și îți vei mântui și tu sufletul tău (Iezechiel 3, 17-19). Este mai bine, împărate, să am cu tine tovărășia la cele bune, decât la cele rele și de aceea trebuie să nu placă bunăvoinței tale tăcerea preotului, ci libertatea. Căci primejdia libertății mele te încurcă, pe când binele libertății te ajută. Nu mă amesteca în chip nepotrivit în treburi care nu sunt de datoria mea, căci nu fac ceea ce trebuie să facă alții, ci mă supun datoriei, ascult de poruncile Dumnezeului nostru. Fac aceasta, în primul rând, din dragostea și prețuirea față de tine, din dorința de a te ști pe calea mântuirii. Și chiar dacă nu mi se îngăduie aceasta, dacă nu se are încredere în mine, eu o spun totuși din teama de a nu-L supăra pe Dumnezeu. (…) Și totuși, când vorbesc în pricini de stat, unde de asemenea trebuie păzită dreptatea, nu sunt stăpânit de atâta teamă dacă nu sunt ascultat, dar, în cele ale lui Dumnezeu, pe cine vei asculta, dacă nu-l asculți pe preot, a cărui primejdie de păcat este mai mare? Cine va îndrăzni să-ți spună adevărul dacă nu îndrăznește preotul?”
Sfântul Ambrozie al Milanului, Scrisori, scrisoarea a LXIII-a, 59-62, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 53, p. 259
„Nu este neînsemnată virtutea preoțească, datoare să se păzească nu numai de greșeli mari, dar și de cele mici, să fie gata la milostenie, să-și țină făgăduința, să se ferească de orice alunecare, să ia parte la durerile altora. Preotul să fie îngăduitor și credincios, să-și alunge sau să-și nimicească mânia, să fie un fel de trâmbiță a poporului, pe care să-l îndemne la supunere față de Dumnezeu, minunat mijloc de dobândire a liniștii sufletești. Există o veche zicală: Obișnuiește-te să fii același, ca viața ta să arate ca un fel de pictură, având întotdeauna același chip pe care l-a primit de la început. (…) Totuși, omul este dator să-și stăpânească mânia, nu să se lase cuprins de furie. (…) Nu este același cel cu inima în două locuri, nu este același cel ce nu știe să-și stăpânească supărarea. Despre un astfel de om bine zicea David: Mâniați-vă, dar nu greșiți (Psalmi 4, 5). Nu poruncește să ne mâniem, ci este îngăduitor cu firea, pe care omul n-o poate întâmpina, dar poate s-o domolească. Deci chiar dacă ne supărăm, simțământul nostru să-și aibă mișcarea potrivit firii, să nu păcătuiască împotriva firii. Ce face cel ce a primit pe alții să-i conducă, dacă el nu se poate conduce pe sine însuși? Și de aceea Apostolul a spus că episcopul trebuie să fie fără pată (I Timotei 3, 2). Iar în alt loc zice: Se cuvine episcopului să fie fără prihană, ca un iconom al lui Dumnezeu, neîngâmfat, nu grabnic la mânie, nu dedat la băutură, pașnic, nepoftitor de câștig urât (Tit 1, 7). Căci cum se împacă milostenia cu lăcomia? Am arătat aici pe cele despre care știm că trebuie să ne păzim.”
Sursa: http://ziarullumina.ro
