Păstorul cel bun
„Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi. Și au auzit acestea unii dintre fariseii care erau cu El și I-au zis: Oare și noi suntem orbi? Iisus le-a zis: Dacă ați fi orbi, n-ați avea păcat. Dar acum ziceți: Noi vedem. De aceea, păcatul rămâne asupra voastră. Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce nu intră pe ușă în staulul oilor, ci sare pe altă parte, acela este fur și tâlhar. Iar cel ce intră pe ușă este păstorul oilor. Portarul deschide acestuia și oile ascultă de glasul lui, iar păstorul cheamă oile sale pe nume și le mână afară. Și, când scoate oile, merge înaintea lor și oile merg după el, căci cunosc glasul lui. Iar după un străin ele nu vor merge, ci vor fugi de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor. Această pildă le-a spus-o Iisus, dar ei n-au înțeles ce înseamnă cuvintele Lui. Deci, iarăși a zis Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă: Eu sunt ușa oilor. Toți câți au venit mai înainte de Mine sunt furi și tâlhari, dar oile nu i-au ascultat. Eu sunt ușa. Dacă va intra cineva prin Mine, se va mântui; și va intra și va ieși și pășune va afla.”
Cum să progresăm sufletește
Sfântul Ioan Casian, Texte alese, vol. 3, Ed. Cuvântul Vieții, București, 2024, pp. 48-49
„Dacă vrem în fapt să ajungem la o adevărată desăvârșire a virtuților, trebuie să-i urmăm pe acei dascăli și îndrumători care au dobândit-o și experimentat-o în mod real, nu imaginându-și-o în discuții fără miez, ci ei vor putea să ne învețe și să ne călăuzească spre această desăvârșire, indicându-ne și drumul cel mai sigur pe care să ajungem acolo. Aceștia dădeau mărturie că au atins desăvârșirea mai degrabă prin credință decât prin meritul strădaniei lor. Curăția inimii, odată câștigată, tocmai acest lucru deosebit li-l aducea, că se recunoșteau din ce în ce mai apăsați de păcate. Cu cât înaintau în curăția sufletului, cu atât le sporeau cu fiecare zi și căința pentru păcatele săvârșite și suspine necontenite scoteau din adâncul inimii, când își dădeau seama singuri că în niciun chip nu puteau scăpa de petele și întinarea păcatelor, a căror pecete o vedeau pusă până și pe cele mai mărunte gânduri ale lor. De aceea, declarau ei, nu nădăjduiau răsplata vieții viitoare de la vrednicia faptelor lor, ci de la mila Domnului și, în comparație cu alții, nu-și atribuiau niciun merit pentru o atât de mare precauție sufletească, de vreme ce nu strădaniei lor, ci harului divin o datorau. Nu-și aflau plăcere în nepăsarea față de cei mai de jos și mai slabi, ci își căutau o neîntreruptă umilință mai degrabă admirându-i pe cei ce-i știau că sunt cu adevărat în afară de păcat și că acum se bucură de fericirea veșnică în Împărăția Cerurilor. Chibzuind astfel, se fereau în același timp și de alunecarea spre trufie și aflau mereu încotro să-și îndrepte calea și de ce să se simtă îndurerați, dându-și seama că, din cauza împotrivirii cărnii, nu pot ajunge prin ei înșiși la desăvârșirea inimii pe care o doresc.”
Sursa: http://ziarullumina.ro.
