Duminica a 25-a după Rusalii (Pilda samarineanului milostiv)
În vremea aceea a venit la Iisus un învăţător de lege, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Dar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti în ea? Iar el, răspunzând, a zis: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău, ca pe tine însuţi”. Atunci Iisus i-a zis: Drept ai răspuns; fă aceasta şi vei fi viu. Dar el, voind să se îndreptăţească pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat lăsându-l aproape mort. Din întâmplare, un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc, venind şi văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin; apoi, punându-l pe asinul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoţând doi dinari, i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da. Deci, care dintre aceştia trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a răspuns: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea.
Mila și iubirea păcii
Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, Scrieri II, Cateheza 2, Spre Hristos pe calea Fericirilor, în Filocalica, Ed. Deisis, pp. 36-37
„Căci cine oare, iubind slava și cinstea de la oameni (Ioan 5, 41), se va socoti vreodată pe sine însuși drept cel mai de pe urmă și cel mai ticălos și se va face smerit cu duhul sau zdrobit cu inima (Psalmi 50, 19), sau va plânge cândva, chiar dacă va putea să facă aceasta? Și cine oare, iubind bogăția și fiind stăpânit de iubirea de arginți și de agoniseală, se va face milostiv (Matei 5, 7) și compătimitor și nu va fi mai sălbatic și mai crud decât orice fiară sălbatică? Cine, stăpânit de slava deșartă și ținut de părerea de sine, se va elibera vreodată de pizmă sau de invidie? Iar cel ce se pleacă spre patimile cărnii și se tăvălește în noroiul plăcerilor, cum se va face oare curat cu inima sau cum și când va vedea pe Dumnezeu Care l-a făcut pe el (Matei 5, 8); și cum va fi făcător de pace (Matei 5, 9) cel care s-a înstrăinat pe sine de Dumnezeu și nu-L aude zicând: «Pentru Hristos mijlocim, ca și cum Dumnezeu v-ar îndemna prin noi: Împăcați-vă cu Dumnezeu!» (II Corinteni 5, 20)? Fiindcă tot cel ce se împotrivește și se războiește cu Dumnezeu prin călcarea poruncilor, chiar dacă ar face pace între toți oamenii, e vrăjmaș lui Dumnezeu, pentru că, deși face pace între ei, nu face aceasta cum Îi place lui Dumnezeu. Căci fiind mai întâi chiar el vrăjmaș sie însuși și lui Dumnezeu, se fac vrăjmași Lui (Iacov 4, 4) și cei împăcați prin unii ca aceștia. Fiindcă cine are dușmănie față de cineva, acela negreșit nu știe să-i sfătuiască în chip drept pe alții cele ce i se par bune dușmanului său și sunt plăcute celorlalți, nici nu-i va învăța pe aceștia să facă voile aceluia, pentru că și însuși faptul că petrece despărțit de el îl va face să nu cunoască dorințele lui; mai mult încă, din pricina împătimirii și adversității lui față de el și datorită faptului că are necontenit în sine însuși gândul de a umbla exact împotriva voilor aceluia, își creează obiceiul de a nu putea, chiar dacă ar vrea, să grăiască altora cu ușurință ceva spre folosul acelora. Și pe bună dreptate. Fiindcă un suflet neluminat și învăluit de patimi și mai cu seamă de invidie împotriva cuiva nu suportă nici măcar să audă pe altcineva apărând pe cel invidiat, darămite să facă sau să spună ceva spre folosul aceluia. Căci o patimă învechită pune stăpânire pe fire și o meditare a răului care zăbovește în suflet nu mai poate fi tămăduită vreodată. Pentru că din lumină unii ca aceștia se fac întuneric și, căzând din bunătate în răutate, bolesc incurabil. Dar cel contopit cu Dumnezeu prin credință și care-L cunoaște prin fapte acela s-a învrednicit negreșit să-L vadă și prin contemplație. Dar vede cele pe care nu pot să le scriu. Fiindcă mintea vede priveliști străine, se luminează întreagă și se face luminoasă, dar nu poate să înțeleagă și să grăiască acestea. Pentru că însăși mintea e lumină și le vede pe toate lumină, iar lumina e vie și dă viață celui ce vede.”
Sursa: http://ziarullumina.ro
