Evanghelia zilei (Luca 11, 23-26)

Ispitele duhurilor rele

„Zis-a Domnul: Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea; și cel ce nu adună cu Mine risipește. Când duhul cel necurat iese din om, umblă prin locuri fără apă căutând odihnă și, negăsind, zice: Mă voi întoarce la casa mea, de unde am ieșit. Și, venind, o află măturată și împodobită. Atunci merge și ia cu el alte șapte duhuri, mai rele decât el, și, intrând, locuiește acolo; și se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi.”


Libertatea de a face rău

Sfântul Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, Omilia a IX-a, VI-VII, în Părinți și Scriitori Bisericești (2001), vol. 1, pp. 167-168

„- (…) În ce constă pentru suflet binele pe care îl avea înainte de a se înrăi?

– În aceea că era aproape de Dumnezeu și unit cu El prin dragoste. După ce sufletul a căzut din această stare, a fost stricat de fel de fel de boli.

– Dar, pe scurt, pentru ce sufletul primește răul?

– Pentru că este înzestrat cu voință liberă, lucru care se cuvine mai cu seamă unei ființe raționale. Liber de orice constrângere și creat de Creator cu libertate de alegere – pentru că a fost făcut după chipul lui Dumnezeu -, sufletul concepe binele, cunoaște desfătarea ce vine din săvârșirea binelui; are capacitatea și puterea de a-și păstra starea sa naturală, dacă stăruie în contemplarea binelui și în desfătarea bunătăților spirituale; dar are și capacitatea de a se îndepărta uneori de bine; aceasta i se întâmplă când, săturat de desfătările cele duhovnicești, ca îngreunat de somn și alunecat de la cele de Sus, se amestecă cu trupul, spre a se desfăta cu plăceri rușinoase.

Odinioară Adam era sus nu în ce privește locul, ci prin libertatea voinței sale; când, abia însuflețit, și-a aruncat privirile spre cer, s-a bucurat de cele văzute și L-a iubit nespus de mult pe Binefăcătorul său, Care-i dăruise desfătarea vieții veșnice, îl așezase în desfătarea Raiului, îi dăduse aceeași stăpânire pe care o aveau îngerii, îl făcuse să aibă același fel de viețuire cu arhanghelii și să audă glas dumnezeiesc. Pe lângă toate acestea, era sub paza lui Dumnezeu și se desfăta cu bunătățile Lui. Dar iute s-a umplut de toate aceste bunătăți; și, ca unul care și-a pierdut bunul-simț din cauza sațiului, a preferat frumuseții spirituale ceea ce părea plăcut ochilor trupului și a prețuit mai mult săturarea pântecelui decât desfătările cele duhovnicești. De aceea a fost izgonit îndată din Rai, a pierdut acea viețuire fericită și a ajuns rău nu din constrângere, ci din nesocotință. A păcătuit pentru că a întrebuințat rău voința sa liberă și a murit din pricina păcatului, că plata păcatului este moartea (Romani 6, 23). Cu cât se depărta de viață, cu atât se apropia de moarte. Căci Dumnezeu este viață, iar lipsa vieții, moarte. Deci Adam, prin depărtarea sa de Dumnezeu, și-a pricinuit moartea, potrivit celor scrise: Iată, vor pieri cei care se depărtează de Tine (Psalmi 72, 26). Astfel, nu Dumnezeu a creat moartea, ci noi, prin voința noastră rea, am atras-o asupra noastră.”

Sursa: http://ziarullumina.ro

Total
16
Shares
Previous Post

Tu eşti bogăţia mea

Next Post

Însetarea sufletului după Dumnezeu

Related Posts