Urmările nepocăinței
„În vremea aceea au venit unii la Iisus, vestindu-L despre galileenii al căror sânge Pilat l-a amestecat cu jertfele lor. Și El, răspunzând, le-a zis: Credeți oare că acești galileeni au fost mai păcătoși decât toți galileenii, fiindcă au suferit acestea? Nu! zic vouă; dar dacă nu vă veți pocăi, toți veți pieri la fel. Sau cei optsprezece, peste care s-a surpat turnul în Siloam și i-a ucis, gândiți oare că ei au fost mai păcătoși decât toți oamenii care locuiau în Ierusalim? Nu! zic vouă; dar de nu vă veți pocăi, toți veți pieri la fel. Și le-a spus pilda aceasta: Cineva avea un smochin sădit în via sa și a venit să caute rod în el, dar n-a găsit. Și a zis către lucrătorul viei: Iată, trei ani sunt de când vin și caut rod în smochinul acesta și nu găsesc. Taie-l; de ce să ocupe locul în zadar? Dar el, răspunzând, a zis: Doamne, lasă-l și anul acesta, până ce îl voi săpa împrejur și voi pune gunoi. Poate va face rod în anul care vine; iar de nu, îl vei tăia.”
Sfaturi de bună viețuire
Ilie Ecdicul, Capete morale, 1-7; 9, în Filocalia (2004), vol. 4, pp. 254-255
„Niciun creștin care crede drept în Dumnezeu nu trebuie să fie fără grijă, ci să aștepte totdeauna ispita, ca atunci când va veni să nu se mire și să nu se tulbure, ci să rabde cu mulțumire osteneala necazului și să înțeleagă ceea ce zice, cântând cu prorocul: Cearcă-mă, Doamne, și mă ispitește (Psalmul 25, 2). Căci nu a zis: Certarea ta m-a răpus, ci m-a îndreptat până la sfârșit (Psalmul 17, 39).
Începutul virtuților e frica de Dumnezeu, iar sfârșitul, dragostea (dorul) Lui.
Începutul (principiul) a tot binele este rațiunea făptuitoare și fapta rațională. De aceea nici fapta fără rațiune nu este bună, nici rațiunea care se deapănă fără faptă.
Fapta trupului este postul și privegherea; a gurii, psalmodia, rugăciunea și tăcerea, mai de preț decât cuvântul. Fapta mâinilor e ceea ce se face de către ele fără murmur; iar a picioarelor, drumul străbătut de ele de la prima poruncă. Fapta sufletului e înfrânarea săvârșită cu simplitate și simplitatea cu înfrânare; iar a minții, rugăciunea în contemplație, și contemplația în rugăciune.
Tuturor virtuților acestora le premerg mila și adevărul, ale căror roade sunt smerenia și darul deosebirii (dreapta socoteală) care, după Părinți, vine din aceea, și fără de care nici aceea nu-și va putea vedea marginea ei.
Făptuirea, care necinstește jugul rațiunii, e ca o vacă ce rătăcește încoace și încolo în jurul celor nefolositoare. Iar rațiunea, care leapădă veșmintele cinstite ale făptuirii, nu e cu bună-cuviință, chiar dacă se preface la părere că e așa.
Sufletul bărbătesc, ținând aprinse, ca o femeie, toată viața ei, făptuirea și contemplația ca pe două sfeșnice, face cele cuvenite. Iar cel dedat plăcerilor le face pe cele dimpotrivă.
(…) Căci sufletul, asemenea unei săbii, de nu va trece prin foc și prin apă, adică prin osteneli de bunăvoie și fără de voie, nu se va păstra nevătămat de loviturile celor ce vin asupra lui.”
Sursa: http://ziarullumina.ro.
