În vremea aceea a intrat Iisus în casa uneia dintre căpeteniile fariseilor, în zi de sâmbătă, ca să mănânce, și ei îl pândeau. Și, iată, un om bolnav de hidropică era înaintea Lui. Și, răspunzând, Iisus a zis către învățătorii de Lege și către farisei, spunând: Cuvine-se a vindeca sâmbăta ori nu? Ei însă au tăcut. Și luându-l, l-a vindecat și i-a dat drumul. Și către ei a zis: Care dintre voi, de-i va cădea fiul sau boul în fântână, nu-l va scoate îndată în ziua sâmbetei? Și n-au putut să-I răspundă la aceasta. Apoi, luând seama cum își alegeau la masă cele dintâi locuri, a spus celor chemați o pildă, zicând către ei: Când vei fi chemat de cineva la nuntă, nu te așeza în locul cel dintâi, ca nu cumva să fie chemat de el altul mai de cinste decât tine și, venind cel care te-a chemat pe tine și pe el, să-ți zică: Dă acestuia locul. Și atunci cu rușine te vei duce să te așezi pe locul cel mai de pe urmă. Ci tu, când vei fi chemat, mergând așază-te în cel din urmă loc, ca, atunci când va veni cel ce te-a chemat, el să-ți zică: Prietene, mută-te mai sus. Atunci vei avea cinste în fața tuturor celor care vor ședea împreună cu tine. Căci oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța.
Păcatul cu gândul și cu inima
Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovniceşti, omilia XV, 50, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 170
„Cei ce se lasă gâdilați şi prinşi de plăcere săvârşesc desfrâul (mai întâi) în lăuntru, în inima lor; dar după ce răul prinde rădăcini, ei cad în desfrâu şi pe față. Acelaşi lucru să gândeşti şi despre iubirea de arginți, despre slava deşartă, despre mândrie, despre invidie şi despre mânie. Să presupunem că cineva este invitat la cină şi i se servesc bucate multe. Numaidecât, păcatul îl împinge să se înfrupte din toate, iar sufletul, lăsându-se prins de plăcere, se îngreuiază.”
Sfântul Chiril al Alexandriei, Închinare în Duh şi Adevăr, Cartea a Şasea, în Părinți și Scriitori Bisericești (1991), vol. 38, p. 206
„Căci viața pământenilor s-a corupt, zice, nu prin firea pornirii, adică nu pentru că au o pornire prin fire rea, ci pentru că nu voiesc să se ostenească pentru cele bune. Şi care e motivul pentru aceasta? Sau lenea care-i ține în neactivitate, sau vreuna din plăcerile vieții care ivindu-se şi împotrivindu-se la ceea ce e de folos, a tras mintea de la urmărirea celor de trebuință şi a rostogolit-o, arătându-i calea mai lină a trândăviei.”
Sfântul Ioan Casian, Aşezămin-tele mănăstireşti, Cartea a IX-a, Cap. 5-6, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 223-224
„Patimile noastre nu sunt întotdeauna stârnite din vina altora, ci mai degrabă din a noastră; noi avem ascunse în noi şi cauzele greşelilor, şi semințele patimilor, care, odată ce ploaia ispitelor le-a udat în mintea noastră, îndată încolțesc şi dau roade. Negreşit, nimeni nu e împins la păcat, ațâțat de patima altuia, dacă n-are închisă în inima lui hrana păcatelor, şi nici nu trebuie să se dea crezare cuiva că a fost amăgit deodată când, la vederea unei femei frumoase, a căzut în iadul poftei ticăloase, ci mai degrabă că această vedere a fost doar prilejul care a împins la suprafață bolile ascunse, tăinuite în adânc.”
Sfântul Ioan Casian, Aşezămintele mănăstireşti, Cartea a XII-a, Cap. 21, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, p. 259
„Plin de o nemărginită înfumurare a inimii, este dat spre batjocură celor mai ticăloase ruşini, pentru ca, umilit astfel, să simtă că şi el este mânjit de necurăția trupului, şi de conştiința unei patimi de ocară, fapt pe care nu voise să-l admită până atunci în semeția lui sufletească. În acest fel, necurăția ruşinoasă a trupului arată necurăția ascunsă a inimii.”
Sursa: http://ziarullumina.ro.
