Noima Postului Mare

Este limpede, de exemplu, că pentru marea majoritate a credincioşilor nici nu poate fi vorba de frecventarea zilnică a slujbelor Postului. Ei continuă să meargă la biserică Duminica dar, după cum deja ştim, în Duminicile Postului Mare Sfânta Liturghie, cel puţin sub aspectele sale exterioare, nu reflectă Postul şi astfel cu greu putem „simţi” felul slujbelor Postului, principalul mijloc prin care duhul Postului ne este transmis.

Şi de când Postul nu mai este reflectat sub nici o formă în cultura căreia îi aparţinem, nu ne mai întrebăm astăzi de ce înţelegerea noastră despre Post este predominant una negativă — ca despre o perioadă în care anumite lucruri precum carnea şi grăsimile, dansul şi distracţiile sunt interzise. Întrebarea „populară”: La ce renunţi pentru Post? este un rezumat potrivit pentru acea uzuală abordare negativistă. În termeni „pozitivi”, Postul este văzut ca vremea în care trebuie să împlinim „obligaţia” anuală a Spovedaniei şi împărtăşaniei („…şi aceasta nu mai târziu de Duminica Stâlpărilor…”, după cum am citit într-un buletin parohial). Fiind îndeplinită această obligaţie, restul Postului pare să-şi piardă toate semnificaţiile sale pozitive.

Astfel, este evident că aici s-a dezvoltat o discrepanţă destul de adâncă între duhul sau „teoria” Postului, pe de o parte, pe care am încercat să o conturăm bazându-ne pe slujbele Postului iar, pe de altă parte, înţelegerea sa comună şi populară, care este foarte adesea împărtăşită şi susţinută nu numai de laicat ci şi de către clerul însuşi. Căci este întotdeauna mai uşor să reduci ceva duhovnicesc la ceva formal decât să cauţi duhovnicescul în spatele formalului. Putem spune fără exagerare că, deşi Postul este încă „ţinut”, a pierdut mult din impactul său asupra existenţei noastre, a încetat să mai fie baia pocăinţei şi a înnoirii aşa cum este socotit în învăţătura liturgică şi duhovnicească a Bisericii.

Dar atunci, putem noi oare să-l redescoperim, să-l transformăm din nou într-o putere duhovnicească în realitatea zilnică a existenţei noastre?

 Răspunsul la această întrebare depinde în principal, şi aş spune aproape exclusiv, de faptul dacă dorim sau nu dorim să luăm în serios Postul. Oricât de noi sau diferite sunt condiţiile în care trăim astăzi, oricât de reale sunt dificultăţile şi obstacolele ridicate de lumea noastră modernă, nici unul din acestea nu reprezintă un obstacol absolut, nici unul din acestea nu face Postul „imposibil”. Originile pierderii treptate a influenţei Postului asupra vieţii noastre sunt adânc înrădăcinate în noi. Reducerea conştientă sau inconştientă a religiei la un nominalism şi simbolism superficial este modul de a ocoli sau „desluşi” seriozitatea necesităţilor religiei în viaţa noastră, necesitatea religiei pentru împlinirea obligaţiilor şi a efortului. Această reducere, trebuie să adăugăm, este într-un fel specifică Ortodoxiei.

Creştinii apuseni, catolici sau protestanţi, când se confruntă cu ceea ce ei consideră drept „imposibil”, mai degrabă schimbă religia însăşi, o „adaptează” unei noi condiţii şi astfel o fac „practicabilă”. Foarte recent, de exemplu, am văzut cum Biserica Romano-Catolică, mai întâi reduce postul la un minimum minimorum şi apoi practic îl elimină cu totul. Denunţăm cu indignare îndreptăţită o astfel de „adaptare”, ca pe o trădare a tradiţiei creştine şi ca pe o minimalizare a credinţei creştine.

Şi într-adevăr, este spre îndreptăţirea şi slava Ortodoxiei faptul că ea nu se „adaptează” şi nu se compromite cu standardele scăzute care nu fac creştinismul „uşor”. Este spre slava Ortodoxiei şi cu siguranţă nu spre slava noastră, a ortodocşilor. Nu de azi, sau de ieri, ci cu mult timp în urmă am găsit o cale de a reconcilia exigenţele de desăvârşire ale Bisericii cu slăbiciunile umane, şi aceasta nu numai fără „a ne pierde reputaţia” ci cu pricini în plus pentru automulţumire şi conştiinţă curată. Metoda constă în împlinirea simbolică a acestor exigenţe, iar individualismul simbolic penetrează astăzi întreaga noastră viaţă religioasă.

Astfel, de exemplu, nici măcar nu ne gândim la revizuirea cultului nostru şi a rânduielilor monastice — Doamne fereşte! —, vom continua să numim pur şi simplu „Privegherea de toată noaptea” o slujbă de o oră şi vom explica cu mândrie că aceasta este aceeaşi slujbă ca aceea pe care călugării din Lavra Sfântului Sava o săvârşeau în secolul al nouălea. Referindu-ne la Post, în locul întrebărilor fundamentale — „Ce este postirea?” sau „Ce este postul”? — ne mulţumim cu simbolismul Postului.

În publicaţiile şi buletinele bisericeşti apar reţete pentru „mâncăruri delicioase de post” şi o parohie ar putea chiar să strângă ceva bani în plus cu scopul de a populariza „gustoasele mese de post”. Atât de multe sunt explicate simbolic în bisericile noastre, ca obiceiuri şi tradiţii interesante, pline de culoare şi amuzante, ca ceva ce nu ne leagă prea mult de Dumnezeu şi de noua viaţă în El, ci de trecutul şi obiceiurile strămoşilor noştri, încât devine foarte dificil să vezi în spatele acestui folclor religios imensa importanţă a religiei.

Aş vrea să subliniez că, în sine, aceste nenumărate obiceiuri nu conţin nimic rău. Când acestea au apărut, simbolizau mijloacele şi expresiile unei societăţi ce lua în serios religia; acestea nu erau simboluri, ci viaţa însăşi. Ce s-a întâmplat, totuşi, a fost faptul că aşa cum viaţa s-a schimbat în ansamblul său şi a devenit din ce în ce mai puţin modelată de religie, tot aşa câteva obiceiuri au supravieţuit ca simboluri ale unui mod de viaţă care nu mai există. Şi ce a supravieţuit a fost ceea ce, pe de o parte, este cel mai plin de culoare, iar pe de altă parte, cel mai puţin dificil. Aici, pericolul duhovnicesc este acela că încetul cu încetul unii încep să înţeleagă religia însăşi ca pe un sistem de simboluri şi obiceiuri mai degrabă, decât să le înţeleagă pe cele din urmă ca pe o ispitire către înnoire şi nevoinţă duhovnicească.

Mai multă trudă cheltuită pentru pregătirea mâncărurilor de post sau a coşuleţelor de Paşte, decât pentru postire şi participare la realitatea duhovnicească a Paştelui. Aceasta înseamnă că atâta timp cât obiceiurile şi tradiţiile nu sunt legate din nou de viziunea general-religioasă asupra lumii care, de fapt, le-a creat, atâta timp cât simbolurile nu sunt luate în serios, Biserica va rămâne ruptă de viaţă şi nu are putere asupra acesteia. În loc de a simboliza „bogata noastră moştenire”, ar trebui să purcedem la aducerea acesteia în viaţa noastră reală.

Apoi, să luăm Postul în serios înseamnă să-l considerăm mai întâi de toate la cel mai adânc nivel posibil ca o întrebare duhovnicească ce are nevoie de un răspuns, de o hotărâre, de un plan, de un efort continuu. Din această cauză, după cum ştim, săptămânile destinate pregătirii pentru Post erau stabilite de Biserică. Aceasta este vremea răspunsului, a hotărârii şi a planului. Iar aici cel mai bun şi mai uşor drum este acela de a urma călăuzirea Bisericii — prin meditaţia asupra celor cinci teme evanghelice oferite nouă în cele cinci Duminici ale perioadei de dinaintea Postului: aceea a dorinţei (Zaheu), a smereniei (Vameşul şi Fariseul), a întoarcerii din exil (Fiul risipitor), a judecăţii (înfricoşata Judecată) şi a iertării (Izgonirea lui Adam din Rai).

Aceste pericope nu sunt făcute numai pentru a le asculta în biserică; ideea este că ele trebuie să fie „luate acasă”, pentru a medita asupra lor în lumina vieţii mele, a situaţiei mele familiale, a obligaţiilor mele profesionale, a preocupărilor mele pentru lucrurile materiale, a relaţiei mele cu semenii lângă care trăiesc. Dacă la această meditaţie se adaugă rugăciunea acestei perioade de dinainte de Post „Uşile pocăinţei deschide-mi mie Dătătorule de viaţă…” şi Psalmul 137 — „La râul Babilonului…” — începem să înţelegem ce „înseamnă” să simţi împreună cu Biserica cum o perioadă liturgică colorează existenţa zilnică.

Este de asemenea timpul potrivit pentru a citi o carte religioasă. Scopul acestei citiri nu este numai acela de a ne îmbogăţi cunoştinţele despre religie; ci, în primul rând, de a ne curaţi mintea de toate cele de care e plină de obicei. Este pur şi simplu incredibil cât de aglomerată este mintea noastră cu tot felul de griji şi interese, frământări şi sentimente, şi cât de puţin controlăm această aglomerare. Prin citirea unei cărţi religioase, prin concentrarea atenţiei asupra a ceva total diferit de cuprinsul obişnuit al gândirii noastre, se creează prin sine o altă atmosferă mentală şi duhovnicească. Acestea nu sunt „reţete” — aici pot exista şi alte moduri de pregătire pentru Post.

Important este ca în această perioadă de pregătire de dinaintea Postului să-l privim ca şi cum am fi departe, ca pe ceva ce se apropie de noi sau probabil ca pe ceva trimis nouă de Iisus Domnul, ca pe o şansă pentru schimbare, pentru înnoire şi adâncire; iar dacă luăm această şansă viitoare în serios, astfel, în Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (a Iertării), atunci când plecăm de acasă la Vecernie să fim pregătiţi pentru a ne impropria — fie şi numai parţial — cuvintele Prochimenului cel Mare care va deschide Postul Mare:

„Să nu întorci faţa Ta de la sluga Ta; când mă necăjesc degrab mă auzi…”

 Sursa: Alexander Schmemann – Postul Mare

Total
58
Shares
Previous Post

Iartă-mă!

Next Post

De ce să sufăr, Dumnezeul meu?

Related Posts