Oaia cea pierdută
„În vremea aceea se apropiau de Iisus toți vameșii și păcătoșii, ca să-L asculte. Dar fariseii și cărturarii cârteau, zicând: Acesta primește la Sine pe păcătoși și mănâncă cu ei. Atunci a zis către ei pilda aceasta, spunând: Care om dintre voi, având o sută de oi și pierzând din ele una, nu lasă pe cele nouăzeci și nouă în pustie și se duce după cea pierdută, până ce o găsește? Și, găsind-o, o pune pe umerii săi, bucurându-se; și, sosind acasă, cheamă prietenii și vecinii, zicându-le: Bucurați-vă cu mine, că am găsit oaia cea pierdută. Zic vouă: Că așa și în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăiește decât pentru nouăzeci și nouă de drepți, care n-au nevoie de pocăință. Sau care femeie, având zece drahme, dacă pierde o drahmă, nu aprinde lumina și nu mătură casa și nu caută cu grijă până ce o găsește? Și găsind-o, își cheamă prietenele și vecinele sale, spunându-le: Bucurați-vă cu mine, căci am găsit drahma pe care o pierdusem. Zic vouă că tot așa se face bucurie Îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăiește.”
Lupta duhovnicească a păcătosului
Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovnicești, omilia XV, 48, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 169
„Mulți (oameni), care cultivă știința și sunt iscusiți în lucrurile cele din afară (celor duhovnicești), îngrijindu-se (să ducă) o viață corectă, socotesc acest lucru desăvârșire; ei nu se apleacă spre inimă și nu văd relele care cuprind sufletul. Or, mintea cea din lăuntru, izvodind răutatea, (devine) rădăcina ei în mădulare. (…) Dacă cineva nu dă luptă împotriva păcatului, răutatea care zace în el, din cauza abundenței ei, se revarsă puțin câte puțin și duce pe om să săvârșească păcate fățișe.”
Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovnicești, omilia XVII, 6, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 179
„Am întâlnit deseori printre frați pe unii care au primit atâta har și bucurie, încât timp de cinci sau șase ani spuneau că pofta s-a stins în ei. Dar după aceasta, pe când socoteau că s-au eliberat (definitiv) de ea, răutatea, care era ascunsă, s-a trezit în ei și au fost mistuiți de poftă.”
Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovnicești, omilia XXVI, 12, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 208
„De cele mai multe ori, satan, cu pretextul bunelor intenții, spunând sufletului: Cu acest lucru te vei face bine plăcut lui Dumnezeu, îl îndeamnă la gânduri ușuratice, dar în aparență bune. Sufletul, astfel înșelat, nu știe să le deosebească și cade în cursa și în pierzania diavolului. De aceea, arma cea mai puternică a atletului și luptătorului aceasta este: să intre în inima sa, să lupte împotriva lui satan, să se urască pe sine și să se lepede de sufletul său (cel păcătos), să se mânie împotriva sa și să se dojenească, să se împotrivească poftelor celor dinăuntru, să se opună gândurilor (celor rele; într-un cuvânt), să se lupte cu sine însuși.”
Sursa: http://ziarullumina.ro
