Fratele meu, tâlharul… (II)

„Slavă! şi iar slavă!, începea să se însănătoşească la suflet!”

Nu i-am vorbit despre iad, pentru că îl experimenta deja. Purtam interminabile convorbiri telefonice (ne despărţeau 200 de kilometri) despre iertare, despre mila lui Dumnezeu, despre întoarcere, sfătuită fiind de duhovnicul meu să nu-l cert, cu nici un chip să nu-l cert! – deoarece avea şi varianta sinuciderii în gând. Nu ştia, bietul meu frate, mai nimic despre adâncurile de iubire şi iertare ale Ortodoxiei, el, care citise sute sau chiar mii de cărţi! Deşertăciunea deşertăciunilor!

 Îmi spunea că a greşit prea mult şi că nu mai este loc de iertare şi pentru el. Eu veneam cu contra-argumente din Sfânta Carte: „De-ar fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada de albe le voi face” (de vă veţi întoarce…), încercând să-i dau nădejde că este şi pentru unul ca el loc la mila lui Dumnezeu. I-am povestit despre tâlharul care s-a mântuit pe cruce şi care, după ce a făcut rele şi a furat o viaţă întreagă, la urmă a furat şi Raiul! Eu îl trăgeam de pe marginea prăpastiei la lumină, cel viclean îl băga în deznădejde, şoptindu-i că nu mai are ce să spere, că nu mai este loc de întoarcere, că a pierdut totul, că e terminat… Eu îl trăgeam, acela îl împingea… Cred că atunci m-am luptat aproape îndirect cu vrăjmaşul pentru fratele meu, pentru sufletul fratelui meu, dar… Cu mine a fost Dumnezeu!

Cu mila Lui şi-a Preacuratei Sale Maici, l-am pescuit! A început să mă asculte, să nu mă mai contrazică, am început să vorbim aceeaşi limbă – accepta ideea că şi pentru el s-ar putea să mai existe vreo nădejde… că pacea şi liniştea pe care şi le dorea s-ar putea să le găsească, într-un sfârşit. Am început să ne re-creştinăm împreună, frăţeşte. Dar şi boala avansa… şi cel rău se grăbea şi el… Când am primit un telefon că sfârşitul se apropie, am sunat la Episcopie, cerând disperată un preot care să meargă să-l spovedească. Mi s-a dat un număr, am sunat, la capătul celălalt era preotul cartierului nostru, dar era… fix în Bucureşti, la 500 de kilometri depărtare! I-am explicat situaţia, mi-a promis că va face ceva şi ne-am despărţit. Eram înnebunită şi nu puteam să fac nimic mai mult, eram departe şi eu… La nici două ore, mă sună fratele meu: „Ai trimis tu doi preoţi la mine?…”. Am înmărmurit! Şi am minţit instantaneu: „Nu!”. De fapt, aproape nu-mi venea să cred că pot exista preoţi atât de jertfelnici, atât de „operativi” când este vorba de a salva un suflet! Dumnezeu să-i mântuiască pe toţi! Şi „liber-cugetătorul” de odinioară mi-a spus că unul dintre cei doi preoţi l-a spovedit, că el a vrut să-i cadă în genunchi, dar Părintele, văzând cât este de bolnav, nu l-a lăsat, i-a cerut să stea pe fotoliu şi l-a cercetat… şi apoi i-a dat să citească nişte rugăciuni, să se pregătească, şi i-a promis că va veni peste câteva zile să-l împărtăşească! Nu ştiu amănunte, nu l-am iscodit, dar inima mea a cântat atunci: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie! Slavă minunilor Tale! Pentru că Minune a fost! Şi, într-o zi de ianuarie, într-o joi, după o viaţă fără de Dumnezeu, fratele meu a primit mărgăritarul: Sfânta Împărtăşanie! A fost chemat şi risipitorul meu frate la Cină! Pentru prima dată în viaţa lui! Ce aş putea să mai adaug?… Ce să mai spun? Mi-ar trebui cuvinte noi, desigilate în clipa aceasta, curate, pure, imaculate… Nu le ştiu!

Nu ştiu nici dacă a conştientizat îndeajuns valoarea Darului pe care L-a primit, nu ştiu… Era bolnav la trup, foarte bolnav, dar… slavă! şi iar slavă!, începea să se însănătoşească la suflet! (toţi începem, câţi ajungem până la capăt?). „Îmi pare aşa de rău că Te-am supărat!” Însă boala s-a accelerat… şi a urmat spitalul… şi agonia… Şi din nou Minunea! Într-o noapte, după o veghe ostenită, pe când dormitam în salonul de spital, am auzit dinspre patul lui nişte şoapte. Am deschis imediat ochii, fără să mă mişc, încremenită de ce vedeam şi auzeam. Am simţit că se întâmplă ceva misterios, ceva… tainic… am simţit că nu trebuia să văd şi să aud ce se petrecea, dar… L-am văzut zvâcnind în sus, cu mâna întinsă, încercând parcă să prindă ceva, să apuce pe cineva de poale… şi şoptea îndurerat şi trist, şi repeta:

– Îmi pare rău… Îmi pare aşa de rău că Te-am supărat!… Îmi pare rău…

După un timp, ostenit, a adormit… Şi acum mă cutremur, când povestesc! Cine a fost acolo?… Pe cine voia să atingă?… Cui îşi cerea iertare? Era deja pe cruce?… Nici nu îndrăznesc să gândesc… Am simţit că mi se rupe ceva în piept, am simţit o durere… sfâşietoare, am simţit… nu ştiu să descriu, nu pot… atât pot spune: am plâns… am plâns tăcut, pierdută în patul de spital, străină, într-o lume perfect perpendiculară pe existenţa şi durerea mea, am plâns cu toate lacrimile, lacrimi grele, fierbinţi, usturătoare, lacrimi de ruşine, de recunoştinţă, de jale… Am plâns până în zori! A doua zi de dimineaţă am alergat în biserica de lângă spital, am îngenuncheat într-o margine şi am plâns… am plâns din nou, am plâns dezlănţuit, aşa cum plângi când te ştii printre ai tăi, ocrotit, am plâns de parcă aş fi vrut să nu mă mai opresc, să mor acolo, plângând. Simţeam nevoia să cer iertare, să mulţumesc, să fiu recunoscătoare, să-I sărut tălpile pironite…

Când mi-am ridicat privirea, liniştită întru-un sfârşit, am văzut-o pe ocrotitoarea mea, Sfânta Cuvioasă Parascheva, lângă care mă aşezasem fără să ştiu… Îmi zâmbea? Pictorul o pictase altfel decât cum apare ea de obicei, era… surâzătoare… parcă ar fi vrut să-mi spună: „Va fi bine, linişteşte-te!”. Milele Tale, Doamne, milele Tale! „Să nu-ţi fie frică! Cu noi este Dumnezeu!” Sfârşitul era aproape pentru fratele meu. Ni l-au dat acasă. Era aproape epuizat… nu mai vorbea. Şi iarăşi… Minunea! Stăteam lângă patul lui şi, la un moment dat, îl văd că îşi întoarce privirea peste umărul stâng şi deschide ochii mari, mari… şi priveşte foarte atent. Nu înspăimântat, atent, concentrat. Îl întreb: „Unde te uiţi, băiete? Ce vezi tu acolo?”. Mi-a fost o clipă frică de întrebarea mea, deoarece parcă am simţit o prezenţă străină, o suflare rece… Presupuneam ce vede, de fapt mi-a fost frică de ce ar fi putut să-mi răspundă, dar… nu mai putea să vorbească, sărmanul! Atunci m-am îmbărbătat, l-am mângâiat pe cap, pe faţă, ca pe un copil, şi i-am spus, ştiind ce spun: „Să nu-ţi fie frică, nu te teme! Cu noi este Dumnezeu! Hai să ne închinăm!”. I-am luat mâna inertă, i-am împreunat cele trei degete şi i-am purtat mâna în semnul Sfintei Cruci, spunând rar: „În numele Tatălui! Şi al Fiului! Şi al Sfântului Duh! Amin!”. S-a luminat şi m-a privit fix în ochi! Am vrut să-i las mâna pe piept, dar… am simţit cum se străduieşte, slăbit cum era, să-mi împingă el mâna, să o ducă în sus… L-am lăsat, nu ştiam ce vrea! Mi-a împins cu greutate mâna până la gura lui şi… mi a sărutat mâna… Eu am înţeles de ce! Ieşisem amândoi, ca doi fraţi, într-un sfârşit, din dulap…

Acum, trupul lui e în cimitir, sub o cruce… Sufletul – s-a mutat şi el… La Domnul?

14 aprilie 2016,
la 7 ani de la plecare
Paraschiva Rădoi

 

Total
13
Shares
Previous Post

Fratele meu, tâlharul… (I)

Next Post

Cât timp să te rogi? (I)

Related Posts