Iisus și copiii
„În vremea aceea aduceau la Iisus pruncii, ca să Se atingă de ei. Iar Ucenicii, văzând, îi certau. Dar Iisus i-a chemat la Sine, zicând: Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci Împărăția lui Dumnezeu este a unora ca aceștia. Adevărat grăiesc vouă: Cine nu va primi Împărăția lui Dumnezeu ca un prunc nu va intra în ea. Zis-au cei ce ascultau: Și cine poate să se mântuiască? Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu. Iar Petru a zis: Iată, noi, lăsând toate ale noastre, am urmat Ție. Și El le-a zis: Adevărat grăiesc vouă: Nu este niciunul care a lăsat casă, sau femeie, sau frați, sau părinți sau copii, pentru Împărăția lui Dumnezeu, și să nu ia cu mult mai mult în vremea aceasta, iar în veacul ce va să vină, viață veșnică.”
Exemplul pruncilor
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia LXII, IV, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, pp. 722-723
„Hristos, ca să-i învețe pe Ucenici să fie smeriți și să calce în picioare mândria lumească, îi ia în brațe pe copii, îi îmbrățișează și făgăduiește unora ca aceștia Împărăția Cerurilor. Făgăduința aceasta o făcuse și mai înainte. Și noi, dar, dacă voim să moștenim Împărăția Cerurilor, să căutăm cu toată râvna a dobândi această virtute. Că aceasta este definiția filozofiei: să fii cu pricepere curat la suflet. Aceasta este viața îngerească. Da, sufletul copilului este lipsit de orice patimă. Nu se răzbună pe cei care l-au supărat, ci se duce ca la niște prieteni, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Oricât l-ar bate maică-sa, pe ea o caută, pe ea o preferă tuturora. De i-ai arăta o împărăteasă cu coroană pe cap, nu o va prefera mamei sale îmbrăcate în zdrențe. (…) Copilul nu judecă ce-i al său și ce-i străin pe temeiul sărăciei și bogăției, ci pe temeiul prieteniei. Nu caută mai mult decât îi este de neapărată trebuință; când s-a săturat de supt, lasă la o parte sânul mamei. Copilul nu se întristează de cele ce ne întristăm noi, de pildă, de paguba de bani și de altele ca acestea; și iarăși, nu se bucură de cele ce ne bucurăm noi, de aceste lucruri pieritoare, nici nu-l uimește frumusețea trupurilor. De aceea, spunea Hristos: Că a unora ca aceștia este Împărăția Cerurilor, ca să săvârșim cu voința acelea pe care copiii le fac prin fire. Pentru că fariseii din nicio altă pricină nu făceau ceea ce făceau decât numai din răutate și mândrie, de aceea Hristos poruncește necontenit Ucenicilor să fie cu inima curată; face aluzie la farisei, dar îi învață pe Ucenici. Pentru că nimic nu îngâmfă pe om atât de mult ca slujbele înalte și ca scaunele cele de frunte și pentru că Apostolii aveau să se bucure de multă cinste în toată lumea, de aceea Hristos le pregătește mai dinainte sufletul; nu-i lasă să fie stăpâniți de josnice simțăminte omenești, nu le îngăduie să ceară onoruri de la oameni, nici să facă pe grozavii în fața lor. (…) Să fim și noi cum sunt copiii; să fim prunci față de păcat. Altfel nu este cu putință, nu este cu putință să vedem cerul.”
Clement Alexandrinul, Pedagogul, Cartea a III-a, 98-100, în Părinți și Scriitori Bisericești (2016), vol. 16, pp. 306-307
„Luându-vă în mâinile Sale pe voi, care ați primit viețuirea cea bună, Învățătorul vă va explica aceste cuvinte. Școală este Biserica aceasta, iar Mirele ei, unicul Învățător, voință bună a Bunului Părinte, înțelepciune curată, sfințenie a cunoașterii. Iar El este jertfă de ispășire pentru păcatele noastre (I Ioan 2, 2), după cum spune Ioan. El este Cel care vindecă și trupul și sufletul nostru, vindecă omul în întregime. Este jertfă de ispășire nu numai pentru păcatele noastre, ci și pentru ale întregii lumi. Și prin aceasta știm că L-am cunoscut: dacă păzim poruncile Lui. Cel care zice: «L-am cunoscut», dar nu păzește poruncile Lui, este mincinos și în el nu este adevărul; dar cel care păzește poruncile Lui, în acela cu adevărat dragostea de Dumnezeu este desăvârșită. După aceasta cunoaștem că noi suntem în El. Cel care spune că rămâne în El este dator să umble și el așa cum a umblat Acela (I Ioan 2, 2-6). O, odrasle ale fericitei pedagogii! Noi, pruncii, să desăvârșim frumosul chip al Bisericii și să alergăm la mama cea bună. Și, dacă ajungem ascultători ai Cuvântului, să slăvim iconomia cea fericită datorită căreia omul e condus de Pedagog, dar este și sfințit în calitate de copil al lui Dumnezeu; este educat pe pământ, dar locuiește în ceruri, unde primește pe Tatăl, despre Care învață pe pământ. Cuvântul pe toate le și face, le și învață, le și educă. Calul e condus cu frâul, taurul cu jugul, fiara este prinsă cu ajutorul cursei; omul însă este transformat de Cuvânt; prin Cuvânt fiarele se îmblânzesc, peștii sunt ademeniți, iar păsările sunt coborâte. Cu adevărat, El e Cel care face frâu pentru cal, jug pentru taur, cursă pentru fiară, undiță pentru pește și lanț pentru pasăre. El conduce cetatea, El lucrează pământul, El poruncește, El slujește, El pe toate le creează: El a făcut pământul, El cerul, El marea, El stelele toate, care încununează cerul (Homer, Iliada XVIII). (…) Milostivește-Te de noi, copiii Tăi, Pedagogule, Tată, conducătorul lui Israel, Fiul și Tatăl, Amândoi în Unul, Doamne! Dă-ne nouă, celor care urmăm poruncile Tale, să împlinim în noi asemănarea chipului.”
Sursa: http://ziarullumina.ro
