Banul cezarului
„În vremea aceea arhiereii și cărturarii căutau să pună mâna pe Iisus chiar în ceasul acela, dar s-au temut de popor, căci înțeleseseră că despre ei era vorba în pilda rostită de Iisus. Și pândindu-L, I-au trimis iscoade, care se prefăceau că sunt drepți, ca să-L prindă în cuvânt și să-L dea stăpânirii și puterii dregătorului. Și L-au întrebat, zicând: Învățătorule, știm că vorbești și înveți drept și nu cauți la fața omului, ci cu adevărat înveți calea lui Dumnezeu. Se cuvine ca noi să dăm dajdie cezarului sau nu? Dar Iisus, cunoscând vicleșugul lor, a zis către ei: De ce Mă ispitiți? Arătați-Mi un dinar. Ale cui sunt chipul și inscripția de pe el? Iar ei au zis: Ale cezarului. Și El a zis către ei: Așadar, dați cezarului cele ce sunt ale cezarului, și cele ce sunt ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu. Și nu L-au putut prinde în cuvânt înaintea poporului și, minunându-se de cuvântul Lui, au tăcut.”
Cum ar trebui să privească un împărat bogăția
Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin cel Mare, prolog, 7-8, în Părinți și Scriitori Bisericești (1991), vol. 14, p. 199
„Constantin nu uită în nicio clipă să-și adune gândurile în sine însuși și, astfel, să descopere neîncetat în el aceeași natură comună nouă, tuturor oamenilor. Un zâmbet se abate peste buzele lui atunci când constată impresia produsă asupra mulțimii (impresie de copii la vederea cine știe cărei ciudățenii) de mantia lui înflorată, țesută cu fir de aur, de purpura imperială, de însăși cununa ce o poartă. Cu desăvârșire străin de asemenea simțăminte, de vreme ce a gustat din dumnezeiasca cunoaștere, el și-a îmbrăcat sufletul cu podoabele cumpătării și dreptății și cucerniciei și ale celorlalte virtuți; podoabe într-adevăr împărătești de astă dată. Mai mult decât atât. Lucrurile acelea atât de râvnite de lume – vreau să spun: aurul și argintul și pietrele (prețioase), a căror frumusețe pe noi ne uimește – el nu le ține drept mai mult decât niște pietre de rând, sau decât o materie oarecare, fără valoare (adică tocmai ce și sunt ele, în realitate), de niciun ajutor în lupta noastră cu năvala răului. Într-adevăr, ne pot ele vindeca de boală? Ne pot ele ajuta în vreun fel să scăpăm de moarte? Or, conștient de toate acestea, Constantin nu șovăie să se folosească de ele (dar cu bună știință! – și numai atât cât să le facă supușilor săi plăcere prin demnitatea întruchipată), fără însă a se lăsa amăgit; ba, dimpotrivă, îngăduindu-și să zâmbească la priveliștea celor care, în imaturitatea lor lăuntrică, se lasă impresionați de ele! Și tot așa se mai reține el și de la zaiafet și beție, precum și de la excesivul rafinament al mâncărurilor făcute pe gustul mâncărurilor (care mâncăruri – își dă el seama – fie ele potrivite cine știe cui, în tot cazul lui nu-i sunt potrivite, mai ales că ele fac omului mult rău, încețoșându-i facultatea contemplativă a sufletului). Pentru toate aceste motive, împăratul – îndrumat dumnezeiește și învățat cum este cu înălțimile cugetului – nu contenește a urmări realitățile care transcend cele ale vieții.”
Sursa: http://ziarullumina.ro
