„În vremea aceea Iisus era ziua în Templu și învăța, iar noaptea, ieșind, o petrecea pe muntele ce se cheamă al Măslinilor. Și tot poporul venea dis-de-dimineață la El în Templu, ca să-L asculte. Iar atunci se apropia sărbătoarea Azimelor, care se chema Paști. Dar arhiereii și cărturarii căutau cum să-L omoare; căci se temeau de popor. Și a intrat satana în Iuda, cel numit Iscarioteanul, care era din numărul celor doisprezece. Și, ducându-se, el a vorbit cu arhiereii și cu căpeteniile oastei, cum să-L dea în mâinile lor. Ei s-au bucurat și s-au învoit să-i dea bani. Iar el a primit și căuta prilej să-L dea lor fără știrea mulțimii. Deci, a sosit ziua Azimelor, în care trebuiau să se jertfească Paștile. Și a trimis pe Petru și pe Ioan, zicând: Mergeți și ne pregătiți Paștile, ca să mâncăm.”
Căderea în păcat
Sfântul Macarie Egipteanul, Omilii, Omilia 4, în Părinți și Scriitori Bisericești (2014), vol. 12, pp. 135-136
„Întrebare: Cu privire la frații care, petrecând în viețuirea aceasta [ascetică], s-au clătinat sau au căzut, cum se face că, deși trăiesc în pustie, în curăție [trupească], totuși unii sunt înșelați în cugetul lor, iar alții sunt aproape de a cădea în desfrânare? Răspuns: La această întrebare ne-a răspuns preaînțeleptul Pafnutie. Toate cele ce se întâmplă se împart în două: unele se petrec din voia lui Dumnezeu, iar altele din îngăduința Lui. Toate câte sunt bune, folositoare și aduc un câștig sufletelor sunt din voia lui Dumnezeu, iar toate câte sunt spre pagubă, primejdioase și stânjenitoare se întâmplă din îngăduința lui Dumnezeu. Dar sunt îngăduite după dreptate, căci este cu neputință ca cel care gândește și trăiește drept să cadă în păcate de ocară sau în înșelare diavolească. Iar cei care par a căuta virtutea, mânați fiind, de fapt, de un scop rău, sau de dorința bolnăvicioasă de a plăcea oamenilor, sau de gânduri trufașe, aceștia cad în păcate, căci Dumnezeu îi părăsește spre folosul lor, ca să simtă, prin această părăsire, că s-au înstrăinat și să-și îndrepte năzuințele sau faptele. Pentru că uneori se păcătuiește prin năzuință, atunci când se urmărește un scop rău, iar altădată și prin faptă, atunci când se face ceva greșit sau așa cum nu se cuvine. Căci se întâmplă adesea ca cel desfrânat să dea milostenie unor femei tinere, urmărind de fapt un lucru rușinos. Fapta pe care o face pare binecuvântată, căci e ca și când ar da ajutor unei femei orfane, singure și cucernice, dar scopul îi este rău. Pe de altă parte, se poate ca cineva, urmărind un scop bun, să dea milostenie unor femei bolnave, sau bătrâne, sau care și-au pierdut averea, dar să facă aceasta cu zgârcenie și cârtind. Atunci scopul este bun, dar fapta nu este potrivită vredniciei scopului. (…) În multe suflete există unele însușiri bune: în unele istețimea minții, în altele aplecarea către cele bune. Dar, dacă cei care au dobândit aceste însușiri nu le pun pe seama lui Dumnezeu, Care este Dătătorul celor bune, ci le atribuie propriei lor voințe, iscusințe și destoinicii, atunci vor fi părăsiți și lăsați pradă unor fapte sau patimi rușinoase, care le vor aduce smerenie și rușine, și, încetul cu încetul, se vor curăți de îngâmfarea pentru virtuțile în care se încredeau.”
Sursa: http://ziarullumina.ro
