„În vremea aceea a venit Iisus în Nazaret, unde fusese crescut, și, după obiceiul Său, a intrat în ziua sâmbetei în sinagogă și S-a ridicat să citească. Și I s-a dat cartea prorocului Isaia. Iar El, deschizând cartea, a găsit locul unde era scris: «Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiți cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea și celor orbi vederea; să izbăvesc pe cei apăsați și să vestesc anul plăcut Domnului». Și, închizând cartea și dând-o slujitorului, a șezut, iar ochii tuturor din sinagogă erau ațintiți asupra Lui. Atunci El a început a zice către ei: Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre. Și toți Îl încuviințau și se mirau de cuvintele harului care ieșeau din gura Lui.”
Adevărata filozofie
Nil Ascetul, Cuvânt ascetic foarte trebuincios și folositor, 1-4, în Filocalia (2008), vol. 1, pp. 150-151
„Mulți dintre elini și puțini dintre iudei s-au îndeletnicit cu filozofia. Dar numai Ucenicii lui Hristos au râvnit adevărata înțelepciune; deoarece numai ei au avut ca învățător înțelepciunea însăși, care le-a arătat cu fapta petrecerea potrivită unei astfel de îndeletniciri. Cei dintâi, asemenea celor ce joacă pe scenă o dramă, s-au împodobit cu o mască străină, luând un nume gol, deoarece erau lipsiți de adevărata filozofie. Ei își arătau filozofia în togă, în barbă și în toiag. Îngrijindu-se de trup, slujeau poftelor ca unor stăpâne, fiind robii stomacului și primind plăcerile de sub pântece ca pe un lucru al firii. (…) Ei nu știau că filozoful trebuie să fie înainte de toate liber și mai ales să ocolească de-a se face rob patimilor, iubitor de argint și stricător de case. (…) Au fost unii dintre ei care nu s-au îngrijit câtuși de puțin de fapte, fălindu-se că se îndeletnicesc cu filozofia speculativă. Astfel, unii umblau cu capul prin nouri, alții explicau lucruri ce nu se pot dovedi, făgăduind că știu mărimea cerului, măsurile soarelui și lucrările stelelor. (…) Iar câți dintre iudei cinsteau această viață – și aceștia sunt nepoți ai lui Ionadab – primindu-i pe toți cei ce voiau să viețuiască astfel, îi introduceau în aceeași petrecere. Ei locuiau pururea în corturi, înfrânându-se de la vin și de la toate câte țin de viețuirea molatică, ducând o viață sărăcăcioasă și măsurată după trebuințele neapărate ale trupului. Se îndeletniceau în schimb foarte mult cu deprinderile morale și stăruiau mult în contemplație. De aceea se numeau esei, numele arătându-i că sunt înțelepți. Simplu spunând, ei înfăptuiau scopul filozofiei lor, întrucât faptele lor nu erau în contrazicere cu făgăduințele. Dar care era folosul acestor lupte și al nevoinței lor ostenicioase, odată ce tăgăduiau pe Hristos, orânduitorul luptei? (…) Căci El a tăiat cel dintâi calea acesteia cu viața Sa, arătându-ne o viețuire curată și ținându-și pururea sufletul mai presus de patimile trupești, iar mai pe urmă disprețuindu-l și pe acesta, când mântuirea oamenilor plănuită de El I-a cerut moartea.”
Clement Alexandrinul, Stromatele, Stromata a V-a, Cap. V, 29.3-29.6, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 5, pp. 327-328
„(…) Pitagora și ucenicii lui, împreună cu Platon, mai ales, aceștia, dintre toți filozofii, au citit pe Moise legiuitorul, cum se poate vedea din învățăturile lor. Acești filozofi, potrivit unui simț pătrunzător de divinație, au fost de acord – nu, însă, fără ajutorul lui Dumnezeu – cu cuvintele profetice; în unele din învățăturile lor au cercetat adevărul în părțile și în aspectele lui și l-au prețuit cu numiri nu lipsite de claritate, pentru că au primit, datorită cercetărilor lor, o oarecare familiaritate cu adevărul. De aceea filozofia elenă se aseamănă cu lumina feștilei opaițului pe care o aprind oamenii, Furând cu dibăcie lumina de la soare. Dar, după ce Cuvântul a fost propovăduit, toată acea sfântă lumină și-a dat lumina sa (Ioan 1, 9). Lumina aceea furată – lumina opaițului – este de folos în case noaptea; ziua, însă, luminează cu strălucire focul și întreaga noapte este luminată de Soarele atât de mare al luminii spirituale.”
Clement Alexandrinul, Stromatele, Stromata a VI-a, Cap. VI, 44.1-44.5, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 5, pp. 415-416
„Dar așa, după cum a venit, la timp potrivit, predica Evangheliei, tot așa, la timp potrivit, s-a dat barbarilor legea și profeții, iar elenilor filozofia, ca să-i obișnuiască cu predica Evangheliei. Spune Domnul, Cel Ce a izbăvit pe Israil: În timp plăcut te-am ascultat și în ziua mântuirii te-am ajutat; te-am dat spre testament neamurilor, ca să locuiești pământul și să moștenești moștenirea pustiei și să zici celor din legături: «Ieșiți!» și celor din întuneric: «Luminați-vă!» (Isaia 49, 7-9). Dacă cei din legături sunt iudeii, cărora și Domnul le-a spus: Ieșiți din legături, cei care voiți, care erau legați din propria lor voie și cărora Domnul le-a spus că și-au pus asupra lor, prin porunci omenești, sarcini grele de purtat (Luca 11, 46), atunci este lămurit că cei din întuneric sunt cei care aveau mintea lor îngropată în idololatrie. Celor care erau drepți după lege le lipsea credința (Luca 18, 22); de aceea pe aceștia i-a vindecat Domnul, zicându-le: Credința ta te-a mântuit (Matei 9, 22); dar celor drepți, după filozofie, nu le lipsea numai credința în Domnul, ci și nedespărțirea lor de idololatrie. Dar când li s-a descoperit adevărul, atunci și ei s-au căit de faptele lor trecute.”
Clement Alexandrinul, Stromatele, Stromata a VI-a, Cap. XV – 118.1-118.2, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 5, p. 451
„Așa este și cu filozoful; se aseamănă cu un măslin sălbatic, că are în el multe fructe, care nu se pot mânca, că este râvnitor pentru cercetare, capabil să înțeleagă repede și-i doritor de grăsimea adevărului; dar dacă primește, prin credință, puterea cea dumnezeiască, este altoit în gnoza cea bună și nobilă, ca și măslinul cel sălbatic; este altoit cu adevărat în învățătura cea bună și plină de milă și duce la maturitate hrana ce i s-a dat; și astfel ajunge măslin bun.”
Sursa: http://ziarullumina.ro
