„În vremea aceea Iisus învăța și de față ședeau farisei și învățători ai Legii, veniți din toate orașele mici ale Galileei, ale Iudeei și din Ierusalim. Iar puterea Domnului se arăta în tămăduiri. Și, iată, niște bărbați aduceau, pe pat, pe un om care era slăbănog și căutau să-l ducă înăuntru și să-l pună înaintea Lui; dar, negăsind pe unde să-l ducă, din pricina mulțimii, s-au suit pe acoperiș și, printre cărămizi, l-au lăsat cu patul în mijloc, înaintea lui Iisus. Și, văzând credința lor, El i-a zis: Omule, iertate îți sunt păcatele tale! Iar fariseii și cărturarii au început să cârtească, zicând: Cine e Acesta care grăiește hule? Cine poate să ierte păcatele decât numai singur Dumnezeu? Iar Iisus, cunoscând gândurile lor, răspunzând a zis către ei: Ce cugetați în inimile voastre? Ce este mai ușor? A zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Ridică-te și umblă? Dar, ca să știți că Fiul Omului are pe pământ putere să ierte păcatele, a zis slăbănogului: Ție îți zic: Ridică-te, ia patul tău și mergi la casa ta! Și îndată, ridicându-se înaintea lor, luând patul pe care zăcuse, s-a dus la casa lui, slăvind pe Dumnezeu. Și uimire i-a cuprins pe toți și slăveau pe Dumnezeu și, plini de frică, ziceau: Am văzut astăzi lucruri minunate.”
Credința vindecă
Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Cartea a Cincea, Cap. 1 și din Cartea a Șasea, în Părinți și Scriitori Bisericești (2000), vol. 41, pp. 369; 463-464.
„Cel ce crede în Mine, precum a spus Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui (Ioan 7, 38). Arată cum răsplata credinței se prelungește neîmbătrânită și că cel ce nu refuză credința se va bucura de darurile cele mai bogate de la Dumnezeu. Căci va fi atât de plin de darurile venite prin Duhul, încât se va îmbogăți de ele nu numai mintea lui, ci ele se vor revărsa și în inimile altora, ca undele unui râu, binele dăruit lui de Dumnezeu trecând și la aproapele lui. Aceasta le-a dat-o chiar ca o poruncă Sfinților Apostoli, zicând: În dar ați luat, în dar să dați (Matei 10, 8). (…) Bună e deci credința, căci ne pregătește pentru harul dat de Dumnezeu, în timp ce îndoiala ne păgubește. Căci omul care se îndoiește e nestatornic în toate căile lui, precum s-a scris (Iacov 1, 8), și nu va primi de la Domnul nimic.”
Clement Alexandrinul, Stromatele, Stromata a V-a, Cap. I, 2.5.-2.6., 3.1., în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 5, p. 312
„Căci credința, comună tuturor oamenilor, este ca o temelie a credinței celei desăvârșite – celor care doreau să se vindece și veneau la El mânați de credință, Domnul le zicea: Credința ta te-a mântuit (Matei 9, 22; Marcu 5, 34; 10, 52; Luca 7, 50; 8, 48; 17, 19; 18, 42). Credința desăvârșită se zidește pe credința comună, se desăvârșește împreună cu cel ce crede; iar credința dobândită prin învățătură ajunge egală cu ea, încât îndeplinește și poruncile Cuvântului; așa erau apostolii, despre care se spune că puteau cu credința lor să mute munții (Matei 17, 20; I Corinteni 13, 2), să mute copacii și să-i sădească în alt loc (Luca 17, 6). De aceea apostolii, simțind măreția acestei puteri, cereau să li se adauge credință (Luca 17, 5); credința care, ca un grăunte de muștar (Matei 17, 20; Luca 17, 6), pișcă în chip folositor sufletul și crește în el mare, încât se odihnesc (Matei 13, 31-32; Marcu 4, 31-32; Luca 13, 19) în suflet cuvintele care vorbesc de cele cerești.”
Sursa: http://ziarullumina.ro
