„În vremea aceea s-au apropiat fariseii și cărturarii de Iisus și I-au zis: De ce ucenicii lui Ioan postesc adesea și fac rugăciuni, de asemenea și ai fariseilor, iar ai Tăi mănâncă și beau? Iar Iisus a zis către ei: Puteți oare să faceți pe fiii nunții să postească atâta vreme cât mirele este cu ei? Dar vor veni zile când mirele se va lua de la ei și, în acele zile, vor posti. Le-a spus lor și pilda aceasta: Nimeni, rupând petic de la haină nouă, nu-l pune la haină veche, altfel rupe haina cea nouă, iar peticul luat din ea nu se potrivește la cea veche. Și nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi, altfel vinul nou va sparge burdufurile și se varsă vinul, iar burdufurile se aruncă. Ci vinul nou trebuie pus în burdufuri noi și împreună se vor păstra. Și nimeni, bând vin vechi, nu voiește din cel nou, căci zice: Este mai bun cel vechi.”
Postul sufletesc
Talasie Libianul, Despre dragoste, înfrânare și petrecerea cea după minte către Pavel prezbiterul, A patra sută, 63-78, în Filocalia (2004), vol. 4, pp. 32-33
„Mintea, care-și stăpânește patimile, le stăpânește desigur, din frică, crezând lui Dumnezeu cu privire la cele ce a nădăjduit și cu privire la cele ce i-au fost făgăduite.
Căruia i s-a dat făgăduința i se cere înfrânare. Aceasta, dăinuind, naște răbdarea, care este o deprindere mult iubitoare de osteneală. Semnul răbdării este dragostea de osteneli. Mintea, îndrăznind spre ele, nădăjduiește să dobândească cele făgăduite și să scape de amenințări. Așteptarea bunurilor viitoare unește mintea cu cele așteptate, iar zăbovind mintea în ele uită de cele de față. Cel ce a gustat din cele nădăjduite aruncă cele de față, căci tot dorul și l-a golit în acelea. Dumnezeu este Cel ce a făgăduit bunurile viitoare. Crezând Lui, cel înfrânat dorește cele viitoare ca (altul) cele de față. Semnul că mintea petrece în bunurile nădăjduite este că a uitat cu totul de cele de aici și se lărgește în cunoștința celor viitoare. Bun este adevărul pe care îl învățăm prin Dumnezeul adevărului, care umple, încă de aici, de încredințare sufletul iubitor de Dumnezeu. Bunurile care-i așteaptă pe moștenitorii făgăduinței sunt mai presus de veacuri și mai înainte de orice veac și mai presus de minte și de cuvânt. Să ne supunem pe noi înșine canoanelor evlaviei, ca nu cumva abătându-ne în patimi să cădem de la nădejde. Iisus este Hristos, Cel Unul din Treime, al cărui moștenitor vei fi și tu. Cel ce a învățat cunoștința făpturilor de la Dumnezeu nu va fi necredincios Scripturii cu privire la cele spuse mai înainte. Duhul Sfânt, aflând mintea golită de patimi, o învață tainic, potrivit cu puterea ei, despre toate cele nădăjduite. Sufletul primește cunoștința celor dumnezeiești pe măsura curăției minții. Cel ce și-a disciplinat trupul și petrece în cunoștință e curățit tot mai mult de cunoștința însăși. Mintea care începe să se înțelepțească (să filozofeze) în cele dumnezeiești începe de la credință și, trecând prin cele de la mijloc, sfârșește iarăși la credința cea mai de sus.”
Sfântul Ioan Casian, Așezămintele mănăstirești, Cartea a V-a, Cap. 22, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 176-177
„Să știm că de aceea supunem trupul la chinul înfrânării, ca să putem ajunge prin acest post la curăția inimii. Însă zadarnică ne este truda, dacă, suportând-o neistovit în vederea unui țel, nu-l putem atinge, oricâte chinuri ne-am impus. Mai bine ar fi fost să ne fi înfrânat de la mâncăruri oprite sufletului, decât să fi postit cu trupul de la alimente naturale, dar mai puțin vătămătoare. Imboldul la mâncare este firesc și nevătămător pentru făptura lui Dumnezeu, neavând în sine niciun păcat, pe când defăimarea fraților, despre care este spus: Să nu-ți placă să clevetești, ca să nu fii smuls din rădăcini (Pilde 20, 15), este o hrană a sufletului dintre cele mai primejdioase. Iar despre mânie și pizmă zice fericitul Iov: Mânia ucide pe cel fără de minte și pizma îl omoară pe cel mic (Iov 5, 2).”
Sfântul Ioan Casian, Așezămintele mănăstirești, Cartea a V-a, Cap. 41, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, p. 186
„Vom (…) menționa doar porunca mântuitoare nouă a preafericitului Macarie (…): «Monahul», zice el, «așa trebuie să-și orânduiască posturile, ca și când ar avea să trăiască în trup o sută de ani, și așa să-și pună frâu pornirilor sufletului, să uite de jigniri, să alunge tristețile și să disprețuiască durerile și pierderile, ca și când ar muri în fiecare zi. Căci în prima situație, folositoare și prevăzătoare, este înțeleapta judecată, care-l face pe monah să-și călăuzească pașii cu o deopotrivă asprime și nu-l lasă, într-un moment de slăbire a trupului, să fie prăvălit de pe înălțimi în foarte primejdioase prăpăstii, iar în a doua îi este mântuitoare măreția sufletului, care-i dă puterea nu numai să disprețuiască cele ce par înfloritoare în lumea aceasta, dar, mai ales, să nu se lase înfrânt de potrivnicii și tristeți; ba, dimpotrivă, să le considere drept lucruri mici și fără de valoare, ținând necontenit privirea minții îndreptată acolo, unde este încredințat că va fi chemat în fiecare zi și în fiecare clipă».”
Sursa: http://ziarullumina.ro.
