În vremea aceea a intrat Iisus în corabie cu Ucenicii Săi și a zis către ei: Să trecem de cealaltă parte a lacului. Și au plecat. Dar, pe când ei vâsleau, El a adormit. Atunci s-a lăsat pe lac o furtună de vânt și corabia se umplea de apă și erau în primejdie. Deci, apropiindu-se, L-au deșteptat, zicând: Învățătorule, Învățătorule, pierim! Iar El, sculându-Se, a certat vântul și valul apei și ele au încetat și s-a făcut liniște. Și le-a zis: Unde este credința voastră? Iar ei, temându-se, s-au mirat, zicând unii către alții: Oare cine este Acesta, că poruncește și vânturilor și apei, și ascultă de El?
Cunoașterea lui Dumnezeu din împrejurările vieții
Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvânt împotriva elinilor, XXXV-XXXVI, în Părinți și Scriitori Bisericești (1987), vol. 15, pp. 70-71
„Cine, văzând soarele răsărind ziua și luna arătându-se noaptea și scăzând și împlinindu-se în același număr egal de zile, și unele din stele alergând și schimbându-și drumurile în mod diferit, iar altele mișcându-se în mod neabătut, n-ar ajunge la gândul că există un Creator care le cârmuiește? Cine, văzând cele contrare prin fire, unite și trăind într-o legătură armonioasă, văzând de pildă focul amestecat cu răcoarea și uscatul cu apa și acestea neluptându-se între ele, ci alcătuind o unitate, ca un singur trup, nu se va gândi că Cel ce le unește este în afară de ele? Cine, văzând iarna retrăgându-se în fața primăverii și primăvara în fața verii și vara în fața toamnei și că acestea, deși potrivnice prin fire (căci una răcorește, alta arde, alta hrănește și iarăși alta veștejește), totuși slujesc toate în mod egal și nevătămat oamenilor, nu ar înțelege că e Cineva mai mare ca ele, care le ține în unitate și le cârmuiește pe toate, chiar dacă nu-L vede? Cine, văzând norii purtați de aer și în nori legată greutatea apelor, nu se va gândi la Cel ce le-a legat și le-a rânduit pe acestea? Sau cine, văzând pământul însuși, atât de greu prin fire, rezemat pe ape și rămânând nemișcat pe ceea ce se mișcă prin fire, nu va cugeta că e Cineva care le-a rânduit și le-a făcut pe acestea, adică Dumnezeu? Cine, văzând rodirea la vreme a pământului și ploile din cer și curgerea râurilor și firea izvoarelor și înmulțirea animalelor prin unirea celor neidentice, și acestea nesăvârșindu-se pururi, ci la timpuri rânduite; și, în general, cine, văzând rânduiala statornică și neschimbată, alcătuită din cele neidentice și contrare, nu se va gândi că există o unică putere care a înfăptuit această rânduială și o cârmuiește cum e bine, ca să rămână la fel? Căci ele n-ar putea coexista și rămâne așa prin ele însele, dată fiind opoziția din fire între ele. Fiindcă apa este prin fire grea și curgătoare în jos, iar norii sunt ușori și tind în sus; și totuși apa mai grea e purtată de nori. Și iarăși pământul este foarte greu, iar apa, mai ușoară ca el, și totuși ceea ce e mai greu e purtat de ceea ce e mai ușor și pământul nu cade în jos, ci rămâne nemișcat.”
Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul al XXIX-lea, 196, Editura Cuvântul Vieții, București, 2020, pp. 419-420
„Cel care, încă fiind în trup, s-a învrednicit de o stare de suflet ca aceasta are sălășluind în el care cârmuiește (Romani 8, 11) în toate cuvintele, faptele și gândurile sale. Drept aceea, aude chiar de acum înlăuntrul său ca un glas care, prin luminare, îi descoperă voia Domnului, ajungând în acest chip mai presus decât toată didascalia omenească (Psalmul 118, 98-100). Când voi veni și mă voi arăta în fața lui Dumnezeu? (Psalmul 41, 4); pentru că nu mai pot îndura tăria darului, ci caut frumusețea cea nepieritoare care mi-a fost dată mai înainte de stricăciune. Cine a ajuns nepătimaș trăiește încă, dar nu pentru el, ci pentru Hristos, Care trăiește în el (Galateni 2, 20), după cum zice cel ce s-a luptat lupta cea bună, care a sfârșit alergarea sa și a păzit credința ortodoxă (II Timotei 4, 7). Diadema împărătească nu e alcătuită numai dintr-o singură nestemată, nici nepătimirea nu se săvârșește cu o singură virtute, oricum s-ar întâmpla, ori de ne vom lenevi… Prin nepătimire, putem înțelege palatul împăratului ceresc, iar prin numirea multe locașuri (Ioan 14, 2), locuințele drepților din această cetate; apoi prin zid, Ierusalimul, adică iertarea greșelilor. Să ne grăbim, fraților, a dobândi intrarea în cămara de nuntă a acestui palat (Evrei 4, 11) și, dacă vom veni supărați de vreo sarcină a cine știe cărei înșelări, o, ce primejdie, sau a timpului prea scurt al acestei vieți, să cercăm a ajunge măcar în vreo odăiță aproape de cămara de nuntă…; iar dacă încă șovăim sau suntem slăbiți, să ne silim a fi în orice chip măcar înlăuntrul zidului cetății. Că acela care n-a intrat acolo înainte de sfârșit și, mai bine zis, n-a sărit peste zid se va sălășlui în pustie. Pentru aceasta, un oarecare se ruga grăind: Cu Dumnezeul meu voi sări peste zid (Psalmul 17, 32).”
Sfântul Vasilie cel Mare, Omilii la Psalmi, Omilia la Psalmul XLV, VIII, în Părinți și Scriitori Bisericești (2011), vol. 4, pp. 530-531
„Atâta vreme cât ne dedicăm lucrurilor din afara lui Dumnezeu, nu putem cuprinde cunoașterea Sa. Care om, îngrijindu-se peste măsură de cele ale lumii și afundându-se în plăcerile trupului, poate să fie cu luare aminte la cuvintele despre Dumnezeu și să fie îndeajuns de pregătit pentru contemplarea unor lucruri atât de mari? Nu vezi că este înăbușit de spini cuvântul care a căzut între aceștia (Matei 13, 7)? Spinii sunt plăcerile trupului, bogăția, slava și grijile lumești! Cel ce simte nevoia cunoașterii lui Dumnezeu va trebui să fie în afară de toate acestea, să părăsească patimile și așa să primească cunoașterea lui Dumnezeu. Cum poate intra cunoașterea lui Dumnezeu într-un suflet care este strâmtorat de gândurile care-l copleșesc? Știa și Faraon că este propriu numai celui eliberat de griji să caute pe Dumnezeu și de aceea ocăra pe Israel, zicând: Aveți răgaz îndelungat, sunteți trândavi și ziceți: Domnului Dumnezeului nostru ne vom ruga (Ieșirea 5, 17). Acest răgaz este bun și folositor celui eliberat de griji, fiindcă aduce liniștea care te înalță la învățăturile cele mântuitoare.”
Sursa: http://ziarullumina.ro.
