Minunatul Mărturisitor Ștefan

Împăratul iconomah al Bizanțului, Constantin Copronim, a continuat lucrarea necuviosului tată, Leon, începând un război împotriva creștinilor și tradiției bisericești. În anul 754 a alcătuit un sinod mincinos, format din aproximativ 340 de episcopi apostați și eretici, prin intermediul căruia a interzis închinarea la sfintele icoane și i-a anatemizat pe cei care se închină lor. Războiul împotriva Sfintei Biserici a lui Dumnezeu era mare, iar cei ce luptau pentru aceste tradiții sfinte și care sprijineau poporul evlavios erau îndeosebi din rândul monahilor.
Printre mărturisitorii dreptei credințe s-a distins și minunatul cuvios Ștefan. Împăratul care prigonea Biserica l-a asuprit cu sălbăticie. A ars mânăstirea în care se nevoia acesta, pe monahi i-a împrăștiat iar pe cuvios, după ce l-a batjocorit, l-a mutat la mânăstirea Filipikos, de lângă Constantinopol. Mărturisirea acestuia pentru dreapta credință și cercetarea pe care o facea împăratului și arhiereilor apostați a continuat în felul următor: „După aceea i-au chemat pe toți capii ereticilor și i-a trimis să discute cu cuviosul, nu cumva îl vor birui și-l vor aduce la erezia lor mizerabilă. Apropiindu-se de mânăstirea de mai sus, l-au găsit pe cuvios sprijinit de alții, pentru că nu mai putea umbla, și Teodosie al Efesului i-a spus:
– De ce, omule al lui Dumnezeu, spui peste tot că noi suntem eretici și zici că doar tu ești ortodox, și cugeți mai bine decât împărații, patriarhii și episcopii, răspunzând în numele creștinilor? Adică noi o să mergem cu toții în iad?
Cuviosul Ștefan a răspuns cu voce blândă:
– Știți ce i-a spus proorocul Ilie lui Ahab: nu sunt eu cel care denaturez adevărul, ci tu și casa tatălui tău. Așa vă spun și eu acum, că nu eu denaturez adevărul, ci voi, care ați părăsit întâia tradiție a Părinților și ați făcut dogme noi, mincinoase și ciudate. Vouă vi se potrivește cuvântul proorocului, fiindcă astăzi împărații și domnitorii pământului au plătit păstori care trădează turma și uneltesc împotriva Bisericii lui Hristos.
Acestea spunându-le cuviosul Constantin al Nicomidiei s-a înfuriat și ridicându-se de pe scaun, l-a lovit cu piciorul în față pe cuviosul Ștefan (căci el stătea pe jos), cu multă mânie. Acela din pricina neputinței a căzut la pământ, iar Constantin a continuat să-l lovească în burtă cu picioarele.
Ceilalți l-au oprit și i-au spus cuviosului:
Se va face unul din aceste două lucruri, ori vei semna legea sinodală, pe care am scris-o, ori vei muri, pentru că-l nesocotești pe patriarh și legea împărătească, din mândrie.
Cuviosul Ștefan i-a spus lui Kallistos următoarele:
– Ascultă, viața mea este Hristos, după cum spun Apostolii, și sunt gata să primesc moartea pentru icoana lui Hristos. Dacă mi-a mai rămas vreo picătură de sânge în vene, varsă-se pentru Hristosul meu! Mai întâi citiți-mi legea sinodală, ca să văd ce s-a mai născocit împotriva sfintelor icoane.
Atunci Constantin al Nicomidiei a început să citească: „În baza celui de-al șaptelea sfânt sinod ecumenic …”. Cuviosul l-a oprit, a făcut semn să tacă toți, apoi a spus:
– Asta e o mare minciună! Rea temelie ați pus și șubredă construcție ați clădit. Voi le-ați călcat pe cele sfinte și îndrăzniți să numiți sinodul vostru sfânt? Patru patriarhi n-au participat la sinod, cel al Romei, al Alexandriei, al Antiohiei și al Ierusalimului. A fost de față doar patriarhul Constantinopolului, și voi îndrăzniți sa-l numiți în chip mincinos sinod ecumenic? Dacă aceasta nu este în armonie cu celelalte șase sinoade, de ce-l numiți sinodul al șaptelea, căci voi ați scris totul împotriva celorlalte șase sinoade.
Unul dintre acuzatori i-a spus:
– Care dogmă a sinoadelor de dinainte am încălcat-o?
Sfântul a răspuns:
– N-au avut loc toate sinoadele în biserică? Primul sinod ecumenic la mitropolia din Niceia, al doilea la Sfânta Irina din Bizanț, al Treilea la Efes, al patrulea la Sfânta Eufimia din Calcedon, al cincilea la biserica Sfânta Sofia din Constantinopol. În toate aceste biserici nu erau icoane ale Sfinților? Cum le-au dat afară Sfinții Părinți?
Celălalt a spus.
– Altul este adevărul.
Atunci Sfântul și-a înălțat mâinile spre cer și a strigat:
– Cel ce nu se închină Domnului nostru Iisus Hristos, al cărui chip este zugrăvit în icoană, să fie anatemizat și părtaș cu Iuda și cu cei care L-au răstignit pe Domnul.
Cei prezenți acolo, minunându-se de îndrăzneală, i-au zis:
– Vei semna legea sinodală, pe care am scris-o, ori vei muri, pentru că-l nesocoteşti pe patriarh şi legea împărătească, din mândrie.
Cuviosul Ştefan i-a spus lui Kallistos următoarele:
– Ascultă, viaţa mea este Hristos, după cum spun Apostolii, şi sunt gata să primesc moartea pentru icoana lui Hristos. Dacă mi-a mai rămas vreo picătură de sânge în vene, varsă-se şi aceasta pentru Hristosul meu! Mai întâi citiţi-mi legea sinodală, ca să văd ce s-a mai născocit împotriva sfintelor icoane.
Atunci Constantin al Nicomidiei a început să citească: „în baza celui de-al şaptelea sfânt sinod ecumenic…” Cuviosul l-a oprit, a făcut semn să tacă toţi, apoi a spus:
– Asta e o mare minciună! Rea temelie ati pus şi şubredă construcţie aţi clădit. Voi le-aţi căl¬cat pe cele sfinte şi îndrăzniţi să numiţi sinodul vostru sfânt? Patru patriarhi n-au participat la sinod, cel al Romei, al Alexandriei, al Antiohiei şi al Ierusalimului. A fost de faţă doar patriarhul Constantinopolului, şi voi îndrăzniţi să-l numiţi în chip mincinos sinod ecumenic? Dacă acesta nu este în armonie cu celelalte şase sinoade, de ce-l numiţi sinodul al şaptelea, căci voi aţi scris totul împotriva celorlalte şase sinoade.
Unul dintre acuzatori i-a spus cele întâmplate. Acela înfuriindu-se, l-a exilat pe sfânt în Proikonisa. Apropiindu-se de el un orb din naştere, l-a rugat cu multă credinţă să-i dea lumina ochilor. Sfântul, în marea lui smerenie, nu îndrăznea să facă o asemena faptă, dar văzând suferinţele şi rugăminţile aceluia, i s-a făcut milă de el şi i-a spus: „Dacă ai credinţă în Dumnezeu şi te închini cum se cuvine acestei sfinte icoane, o să vezi”.
Atunci imediat (o, minunea lui Dumnezeu!) orbul din naştere a văzut şi slăvindu-L pe Dumnezeu i-a multumit Sfântului. Aceasta este prima minune pe care a făcut-o la Proikonisa.
Tiranul a poruncit ca sfântul să fie adus din exil şi l-a băgat într-o temniţă întunecată, legat cu lanţuri la mâini şi la picioare. Intr-o zi, stând într-un loc numit Faros, a poruncit ca sfântul să fie adus înaintea lui. Sfântul i-a cerut unui creştin ortodox o monedă de argint, care circula în vremea aceea, ce avea pe ea chipul împăratului, şi a ascuns-o în fes. Când a fost dus înaintea împăratului, acesta a început să strige ca un demonizat, zicând: „Ce nenorocire! Un ticălos de om mă înjură şi mă batjocoreşte. Eu l-am exilat pentru a înceta fărădelegea, iar el a învăţat şi acolo lumea să se închine la idoli”.
Sfântul a tăcut, plecându-şi faţa spre pământ.
Tiranul înfuriat, i-a spus:
– De ce nu răspunzi, cap sec?
Sfântul a zis:
– Dacă vrei să mă osândeşti fără cercetare, omoară-mă iute, iar dacă vrei să răspund, opreşte-ţi mânia şi fii blând, şi ascultă ce am să-ţi spun.
Împăratul i-a spus:
– Spune-mi ce canoane ale Părinţilor am călcat, de ne numeşti eretici?
Sfântul a răspuns:
– De ce aţi scos din biserică icoanele, pe care Sfinţii Părinţi ni le-au lăsat să ne închinăm şi să ne sfinţim prin mijlocirea lor?
– Ce legătură au sfinţii cu idolii? a zis împăratul.
Sfântul a răspuns:
– Cinstirea icoanei trece de la icoană la persoana înfăţişată în ea, după cum a spus Sfântul Vasile cel Mare.
Împăratul a spus:
– E drept ca cele nevăzute, neatinse şi negrăite ale Dumnezeirii să fie descrise de noi în culori sensibile?
Sfântul a zis:
– Nu este zugrăvită firea nematerialnică şi imperceptibilă a Dumnezeirii, pe care nici măcar cu mintea n-o putem percepe, ci Îl zugrăvim pe Hristos după firea omenească, pe care a primit s-o îmbrace pentru mântuirea noastră. Icoana a fost atinsă şi de Apostoli. Cu ce păcătuim dacă ne închinăm la icoana Lui, prin care aducem evlavie către El? Voi îndrăzniţi să asemănaţi icoana lui Hristos cu idolii lui Apolon, iar pe icoana Maicii Domnului cu cea a zeiţei Artemis? De ce L-ati călcat pe Hristos în picioare şi L-aţi ars?
Împăratul a spus:
– Orb la minte ce eşti, pe Hristos l-am călcat în picioare sau o scândură?
Atunci Sfântul Ştefan, pentru a-l face să înţeleagă nebunia lui, a vrut să-l rănească cu propria armă, şi scoţând moneda din fes, i-a arătat-o împăratului întrebându-l:
– Al cui chip este acesta?
– Al meu, a răspuns împăratul.
– Cel care va călca pe chipul acesta al tău, trebuie pedepsit? a întrebat sfântul.
Atunci cei prezenţi au răspuns:
– Da, este vrednic de pedeapsă, fiindcă a călcat un însemn al împăratului.
Auzind acestea, sfântul a oftat din adâncul inimii şi a strigat:
– O, orbilor şi neînţelepţilor, dacă chipul împăratului, care este om stricăcios, este păcat să-l necinsteşti, ce pedeapsă credeţi că vor lua cei care au călcat în picioare şi au ars icoana neprihănită a Stăpânului Hristos şi a Maicii Sale?
Acestea spunându-le înţeleptul, a aruncat la pământ moneda de argint şi a călcat pe ea. Cei de faţă au sărit asupra lui ca nişte fiare şi l-au înşfăcat să-l arunce în mare, ca să-şi arate respectul pe care-l aveau faţă de împărat. Acela, pentru a arăta că nu s-a mâniat pentru această nesocotinţă pe care a făcut-o sfântul, i-a împiedicat să-i facă rău şi le-a spus să-l lege doar de gât, să-i lege mâinile la spate şi să-l bage în temniţa din Pretor, până ce va fi judecat după lege, întrucât a îndrăznit să necinstească însemnele împărăteşti. O, câtă necunoaştere şi orbire! Ei călcau şi ardeau icoanele sfinte, iar pe sfânt s-au mâniat pentru că a călcat chipul împărătesc.
Intrând în temniţă, Sfântului Ştefan i s-a înfierbântat inima, şi a proorocit aceste cuvinte: „Aici am să rămân până la sfârşitul exilării mele, căci pentru cinstirea sfintelor icoane ale lui Hristos voi primi moarte grabnică”.
L-au închis într-o temnită în care se aflau alți trei sute patruzeci de monahi virtuoşi, care erau cu toţii închişi pentru sfintele icoane şi mulţi dintre ei aveau membrele tăiate. Unuia îi tăiaseră nasul, altuia urechile, altuia o mână, pe altul îl unseseră cu smoală pe barbă, altuia îi răseseră barba de tot, spre batjocură. Când i-a văzut Sfântul Ştefan, i-a fericit cu lacrimi de evlavie, pentru că s-au învrednicit să pătimească în felul acesta pentru Domnul. Iar pe el se osândea, pentru că n-a fost chinuit ca aceştia.
Toţi acei părinţi arătau evlavie faţă de Sfântul Ştefan şi-l întrebau ca pe un dascăl, aşa încât temniţa din Pretor devenise ca o mănăstire şi toţi păzeau cu acrivie legile şi canoanele schimei monahale. Şi nu doar cei întemnițați aveau evlavie faţă de el, dar chiar şi paznicii, considerându-l înger. Unul dintre aceştia i-a povestit soţiei lui toată întâmplarea, că în temniţă se află închis un monah de pe muntele lui Auxentie, om sfânt. Acea femeie, care era foarte evlavioasă, a găsit o cale de a merge într-o noapte pe ascuns la sfânt, i-a făcut plecăciune şi l-a rugat s-o binecuvânteze şi să primească de la ea puţină hrană, ca să mai poată rezista. A binecuvântat-o, dar hrană n-a vrut nicidecum să primească. Când femeia l-a întrebat de ce, Sfântul Ştefan i-a răspuns:
– Domnul nostru ne-a poruncit să nu vorbim cu ereticii şi să nu primim nimic de la vreun iconomah.
Atunci femeia i-a spus:
– N-aş îndrăzni niciodată, cuvioase părinte, să necinstesc vreo icoană, fiindcă am auzit de la Sfântul Gherman ce pedeapsă grea vor primi cei care hulesc icoanele. Şi pentru a te încredinţa de acest lucru, aşteaptă puţin.
Spunând acestea a adus de acasă trei icoane, una cu Maica Domnului şi Pruncul, iar celelalte două cu apostolii Petru şi Pavel, în faţa cărora s-a închinat şi a spus: „Adu-ţi aminte de păcătoasa ta roabă”.
Văzând buna ei intenţie a primit să-i aducă sâmbăta şi duminica pâine şi trei pahare cu apă, dar nimic altceva, căci doar atât mânca într-o săptămână, toate cele unsprezece luni cât a stat la Pretor. Stând aceşti cuvioşi acolo, a venit un creştin virtuos, pe nume Antonie, care a răbdat chinuri cumplite pentru Domnul. Acesta le-a spus lui Ştefan şi celorlalţi: „Ascultaţi chinurile fericitului Pavel şi plângeţi: în Cipru trăia un comandant de oşti pe nume Teofan Lardotiros. Acesta l-a cercetat pe Sfântul Pavel şi i-a arătat un instrument de tortură înfricoşător şi icoana Mântuitorului, spunându-i: Alege dintre acestea două, ori vei călca în picioare icoana şi vei trăi, ori o să fii torturat cu acest instrument.
Sfântul Pavel a răspuns cu vitejie: Nicicând, Doamne, Iisuse Hristoase, nu voi călca în picioare icoana Ta. Apoi s-a aruncat la pământ şi a sărutat icoana. L-au legat de acel instrument cu două scânduri puternice şi i-au înfipt ţepuşe de fier în tot corpul. După aceea l-au atârnat cu capul în jos şi l-au ars”.
Când a terminat de povestit, au plâns cu toții. Unul din cei de fată, ieromonah la mănăstirea din Pelekit, căruia îi tăiaseră nasul şi îi unseseră barba cu smoală, pe nume Teostirict, pe care toţi il respectau, văzând că Sfântului Ştefan îi place să asculte relatările mărturisitorilor, a zis: „în Vinerea Mare, în timp ce liturghiseam la mănăstire, a venit împăratul Asiei, poreclit unealta diavolului pentru cruzimea lui, şi a intrat în biserică cu mulţi ostaşi, a întrerupt slujba şi i-a legat pe cei 38 de monahi aflaţi acolo. Pe ceilalţi i-a legat şi i-a torturat în diferite feluri, tăindu-le mai întâi nasurile şi ungându-le bărbile cu smoală. Printre aceştia m-am aflat şi eu, care mărturisesc ce-am văzut. Şi nu s-a săturat cu acestea, nelegiuitul, ci a ars mănăstirea împreună cu biserica, iar pe cei 38 de părinţi i-a băgat într-un turn vechi, a zidit uşa şi i-a lăsat acolo, să moară de foame”.
Auzind acestea, părinţii au lăcrimat şi l-au rugat pe Sfântul Ştefan să le spună un cuvânt. Acela, oftând din adâncul inimii, le-a spus: „Fraţi părinţi, trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru toate necazurile care ne vin, pentru a primi cununa răbdării. Iar dacă necuvioşii ne vor da focului, săbiei, fiarelor sălbatice sau altui fel de moarte grea, să le răbdăm cu bunăvoinţă, căci şi cei dinaintea noastră au pătimit. Pe Cuviosul Petru l-au ars fără milă pentru icoana lui Hristos, pe Ioan l-au băgat într-un sac şi legând un bolovan de el l-au aruncat în mare. Dar cum aş putea povesti atâtea chinuri pe care le-au răbdat fericiţii mucenici? Pe aceştia să-i urmăm şi noi, pentru a strânge comoară bogată prin puţină suferinţă. Căci suferinţele pe care le îndurăm aici vremelnic nu pot fi comparate cu slava viitoare a raiului, după cum spune şi Sfântul Apostol”.
Acestea şi multe altele le-a spus vrednicul de pomenire Ştefan, pentru a-i întări pe fraţi. In ziua următoare a cunoscut prin Duhul Sfânt că i se apropie sfârşitul, şi i-a spus femeii care-i aducea hrană: „Iţi mulţumesc pentru osteneala făcută atâtea zile pentru a-mi aduce hrană, şi Dumnezeu să-ţi răsplătească însutit. De aici încolo nu-mi mai aduce nimic, fiindcă vremea odihnei mi s-a apropiat. De aceea vreau să postesc puţin, după putere. “

Total
46
Shares
Previous Post

Visul omidei

Next Post

Discernământul

Related Posts