Zis-a Domnul către Ucenicii Săi: Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în toate zilele și să-Mi urmeze Mie; căci cine va voi să-și scape viața o va pierde; iar cine-și va pierde viața pentru Mine, acela o va mântui. Căci ce folosește omului dacă va câștiga lumea toată, iar pe sine se va pierde sau se va păgubi? Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, se va rușina de el și Fiul Omului când va veni întru slava Sa și a Tatălui și a Sfinților Îngeri. Cu adevărat însă vă spun vouă: Sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu.
Încercările vieții
Sfântul Macarie Egipteanul, Alte șapte omilii, Cuvânt despre libertatea minții, 30-32, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, pp. 349-350
„Deci, (complicându-se) cineva în lucrurile acestei lumi, reținut fiind de lanțuri diferite și absorbit de patimile cele rele, nu mai știe că există și o altă luptă și un alt război, care se duce întru cele ascunse ale sale. Ar fi de dorit ca, dezlegându-se de toate cele văzute și îndepărtându-se de plăcerile trupești, să se alipească de Domnul, ca să poată cunoaște lupta patimilor care mocnește și războiul cel ascuns din el. Pentru că, dacă nu se întâmplă așa ceva, dacă nu dorește din tot cugetul să se alipească de Dumnezeu, nu cunoaște patimile cele ascunse ale răutății, nici lanțurile lăuntrice cu care este legat. Un astfel de om nu știe în ce pericol se află; ascunde răni și patimi și crede că este sănătos. (…) Încercând să ne despartă de iubirea lui Hristos, potrivnicul se folosește de nenumărate vicleșuguri: fie că prin intermediul duhurilor celor rele ne strecoară în suflet tristețe, fie că dezgroapă păcate vechi, fie că stârnește cugete necurate și nelegiuite, fie că încearcă să ne ducă în stare de lâncezeală și toropeală, ca să nu ne putem mântui. El, însă (nu se arată pe față), ci stă ascuns, vrând să arate că astfel de cugete sunt opera sufletului și nu a unui duh străin. (…) Dacă ar fi să comparăm mii de ani din această viață cu veșnicia lumii celei nestricăcioase, aceștia sunt ca un bob de nisip luat din întregul nisip al mării. Deci, să ne gândim la acest lucru: Să presupunem că tu ești singurul împărat pe acest pământ și că numai tu dispui de comorile lui. Să presupunem că această împărăție a luat ființă odată cu apariția primelor lucruri și că ea se va sfârși odată cu schimbarea și dispariția lucrurilor din această lume. Prin urmare, dându-ți-se posibilitatea să alegi (între cele două împărății), o preferi, oare, pe aceasta în locul celei adevărate, care nu are în ea nimic trecător, nici supus stricăciunii? Dacă faci o astfel de alegere, eu îți spun că nu judeci corect. Pentru că zice Mântuitorul: Ce-i va folosi omului dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? (Matei 16, 26). Deci, în locul sufletului nu se poate da nimic în schimb, pentru că sufletul este mai de preț decât lumea toată și decât orice împărăție lumească, dar nu și decât Împărăția Cerurilor.”
Sfântul Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, Cartea a Patra a Glafirelor la Facere, 1, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 39, pp. 117-118
„Întâi Stăpânitorul Sfinților nu va trece cu vederea nicidecum pe cei ce se primejduiesc pentru El. Ci mai degrabă îi va scoate și încă foarte ușor din mâna acelora și-i va arăta și mai strălucitori, prilejuindu-le sudoarea ca un prilej de întărire în răbdare. Va consimți cu acest cuvânt și dumnezeiescul Pavel, scriind așa: Credincios este Dumnezeu, Care nu vă va lăsa pe voi să fiți încercați peste puterea voastră, ci odată cu încercarea va aduce și sfârșitul ei, ca să puteți să o răbdați (I Corinteni 10, 13). Dar și cei ce s-au obișnuit cu luptele și au suportat nu fără vitejie ostenelile din prigoniri strigă în cartea Psalmilor: Încercatu-ne-ai pe noi, Dumnezeule, cu foc ne-ai lămurit precum se lămurește argintul. Prinsu-ne-ai pe noi în cursă, pus-ai necazuri pe spatele nostru. Ridicat-ai oameni pe capetele noastre. Trecut-am prin foc și apă și ne-ai scos pe noi la odihnă (Psalmi 65, 9-11). Auzi cum nu ocolesc să suporte cele prin care au fost încercați, ci se bucură și mai ales primindu-le ca bune și făcându-se cunoscuți ca ceea ce sunt prin încercarea însăși, se dovedesc prin pătimiri ca iubitori la culme ai lui Dumnezeu? Căci au spus că au trecut prin foc. Socotesc că precum cele mai aromate ca tămâia cea bună, își dovedește mireasma prin unirea cu focul, fiindcă atunci își arată buna mireasmă aflată în ea, la fel și sufletul cuvios își face mai vădită arătarea virtuții de multe feluri aflată în el când e probat într-un fel oarecare în foc, prin încercările și ostenelile ce le suportă. De aceea dumnezeiescul David cântă și spune despre orice Sfânt: Străjui-va Îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de El și-i va izbăvi pe ei (Psalmi 33, 7).”
Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea I, Convorbire cu părintele Teodor, Cap. XI, 1, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, p. 406
„(…) Deși am spus că punerea la încercare este împărțită în două, adică în situații prospere și în situații potrivnice, trebuie știut că toți oamenii sunt încercați dintr-un întreit motiv: adesea pentru verificare, uneori pentru curățire, iar alteori pentru plata greșelilor.”
Sursa: http://ziarullumina.ro.
