„În vremea aceea era în sinagoga lor un om cu duh necurat, care striga tare, zicând: Ce ai cu noi, Iisuse Nazarinene? Ai venit ca să ne pierzi? Te știu cine ești: Sfântul lui Dumnezeu! Și Iisus l-a certat, zicând: Taci și ieși din el! Și, scuturându-l duhul cel necurat și strigând cu glas mare, a ieșit din el. Și s-au spăimântat toți, încât se întrebau între ei, zicând: Ce este această învățătură nouă și cu putere? Că și duhurilor necurate le poruncește și I se supun. Și a ieșit vestea despre El îndată pretutindeni, în toată împrejurimea Galileei.”
…și diavolii au fost buni cândva
Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea I, A doua convorbire cu părintele Serenus, Cap. VI, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, p. 438
„Departe de noi de a crede că Dumnezeu a creat ceva substanțial rău, de vreme ce Scriptura spune: «Toate pe care le-a făcut Dumnezeu sunt foarte bune». Dacă zicem că demonii au fost astfel creați, sau pentru aceea făcuți, pentru ca să păstreze în lume aceste trepte ale răutății și pentru ca ei să se ocupe cu amăgirea și căderea oamenilor, Îl vom defăima pe Dumnezeu socotindu-L, împotriva cuvintelor citate mai înainte din Scriptură, creator și născocitor al răului, spunând că El a întemeiat voințele și firile cele mai rele, pe care de aceea le-a creat, ca să stăruie întotdeauna în răutate și să nu poată trece niciodată la cele bune.”
Metodiu de Olimp, Despre liberul arbitru, Despre Dumnezeu și despre materie, XIX, Părinți și Scriitori Bisericești (1984), vol. 10, pp. 232-233
„Eu zic că diavolul n-a fost prin natura sa o ființă necredincioasă lui Dumnezeu, ci o putere oarecare în serviciul binelui. Însă când a început să invidieze, el a devenit diavol, din propria sa alegere; încetând să se mai supună lui Dumnezeu, el a început să fie nesupus și să învețe ceea ce este împotriva lui Dumnezeu. Odată ce a părăsit binele, el a devenit – să zicem așa – un revoltat împotriva lui Dumnezeu. Eu găsesc un argument în favoarea mea, a mea – a celui ce vorbesc așa, într-un cuvânt sfânt care îl numește dezertor și șarpe: La poruncă el a ucis pe șarpele revoltat (Isaia 27, 1). Cu adevărat, Cuvântul lui Dumnezeu a ucis pe diavol, prin faptul că a dat oamenilor, creaturilor pământești, puterea de a-l călca în picioare. Sfânta Scriptură nu l-ar fi numit revoltat dacă ar fi rămas așa cum fusese creat de Dumnezeu, dacă n-ar fi trecut la ceea ce nu era, după ce a abandonat ceea ce era. Numele de revoltat arată că el nu este acum același lucru cu ceea ce era mai înainte. Prin aceasta se vede, de asemenea, că el nu este necreat, căci, dacă ar fi fost necreat, n-ar fi căzut din propria sa natură. Admițând că acest lucru a fost posibil, pentru că diavolul este acum rău, trebuie totuși să spunem că a fost altădată un timp în care diavolul nu era rău și, prin urmare, că răul apare ca nefiind o substanță, căci aceeași natură (substanță) având menirea să persevereze în ceva nu este când bună, când rea.”
Sfântul Macarie Egipteanul, Alte şapte omilii, Cuvânt despre răbdare şi discernământ, 2, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 304
„Se spune că, prin îngăduința lui Dumnezeu, diavolul n-a fost trimis îndată în gheena, partea lui de moştenire, ci a fost lăsat printre oameni, în vederea încercării şi pedepsirii lor. Nepedepsirea lui imediată avea un dublu rost: ispitind pe Sfinți, avea să-i facă, chiar şi fără voia lor, mai drepți şi mai vrednici de slavă; întinzând curse şi arătându-se şi răutatea față de Sfinți, avea să-şi pregătească o pedeapsă şi mai mare. Pentru că zice dumnezeiescul Apostol: (S-au făcut acestea) pentru ca păcatul să devină peste măsură de păcătos (Romani 7, 13).”
Sursa: http://ziarullumina.ro
