„În vremea aceea Iisus a venit din Nazaretul Galileei și S-a botezat în Iordan de către Ioan. Și îndată, ieșind din apă, a văzut cerurile deschise și Duhul ca un porumbel coborându-Se peste El. Și glas din ceruri s-a auzit: Tu ești Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit! Și îndată Duhul L-a dus în pustie. Și a fost în pustie patruzeci de zile, fiind ispitit de Satana. Și era împreună cu fiarele, iar Îngerii Îi slujeau. După ce Ioan a fost prins, Iisus a venit în Galileea, propovăduind Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu și zicând: S-a împlinit vremea și s-a apropiat Împărăția lui Dumnezeu. Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie!”
Smerenia Mântuitorului
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XII, I, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, pp. 145‑146
„Cu robii vine Stăpânul, cu vinovații Judecătorul, ca să Se boteze. Dar nu te tulbura, că între aceștia smeriți strălucește mai ales înălțimea Lui! Pentru ce te minunezi că a primit să fie botezat, că a venit împreună cu alți robi la un alt rob, când a primit să fie purtat în pântece fecioresc atâta vreme, când a primit să Se nască cu firea noastră, când a primit să fie pălmuit, să fie răstignit și să pătimească tot ce‑a pătimit? Lucru de mirare este că, Dumnezeu fiind, a voit să se facă om; toate celelalte urmează în chip logic. De aceea și Ioan, luând‑o înainte, spunea ceea ce a spus, că nu‑i vrednic să‑I dezlege cureaua încălțămintei Lui și toate celelalte, că este Judecător, că va răsplăti fiecăruia după vrednicie, că va da tuturora cu îmbelșugare Duhul. Și pentru ca atunci când îl vezi că vine la botez să nu gândești ceva rău, Ioan îl oprește zicând:
– Eu am trebuință să fiu botezat de Tine, și Tu vii Ia mine? (Matei 3, 14)
Pentru că botezul lui Ioan era un botez de pocăință, care‑i făcea pe oameni să‑și osândească păcatele lor și, deci, ca să nu socotești că și Hristos a venit cu un astfel de gând la Iordan, Ioan îți îndreaptă mai dinainte socotința asta, numindu‑L Miel și Răscumpărătorul tuturor păcatelor din lume. Se înțelege de la sine că este fără de păcat Cel Care poate ridica păcatele întregului neam omenesc. De aceea Ioan n‑a spus: Iată pe Cel fără de păcat!, ci ceva mai mult: Iată pe Cel ce ridică păcatul lumii! (Ioan 1, 29), ca să primești cu deplină încredere și una și alta – și că este fără de păcat și că ridică păcatul lumii -, iar odată ce ai primit aceasta, să înțelegi că a venit la botez pentru a rândui altele. Pentru asta când a venit la botez, Ioan I‑a zis:
– Eu am trebuință să fiu botezat de Tine, și Tu vii la mine? Nu i‑a spus: Să fii Tu botezat de mine? S‑a temut să grăiască așa.
‑ Dar ce i‑a spus?
‑ Și Tu vii la mine?
‑ Și ce a făcut Hristos?
‑ Ce a făcut mai târziu cu Petru, aceea a făcut și cu Ioan atunci. Petru L‑a oprit să‑i spele picioarele; dar când a auzit pe Domnul spunându‑i: Ceea ce fac, tu nu știi acum; vei ști mai târziu (Ioan 13, 7), și N‑ai parte cu Mine (Ioan 13, 8), Petru nu s‑a mai împotrivit și L‑a lăsat să‑i spele picioarele. Tot așa și Ioan Botezătorul.”
Sfântul Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, cuv. IV, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 40, pp. 152-153
„Căci S-a pogorât la smerenie și S-a arătat ca noi, nu ca să pătimească ceva din ale celor ce s-au obișnuit să facă nedreptăți, deci nu renunțând să fie Dumnezeu și Fiu cu adevărat, ci ca să ridice pe cel ce era în stare de rob și de creatură, adică pe noi, la slava care se află în mod propriu numai la El singur, făcându-ne fii ai lui Dumnezeu. Deci când e pus între noi, fiindcă S-a numit Întâiul Născut, nu-L forțăm să coboare la ceea ce e contrar firii Lui, departe de aceasta. Ci ne ridică mai degrabă El pe noi spre demnitatea cea mai presus de fire. Căci a declara că firea dumnezeiască și negrăită a fost forțată sau învinsă de creatură, cum n-ar fi cu totul absurd? Deci făcându-Se ca noi, nu înseamnă că va fi cândva ca noi, ca Unul ce-ar fi lepădat ceea ce-I este propriu, ci noi ne-am ridicat prin El mai presus de noi, depășind, prin cinstirea din partea Lui, măsura noastră, înălțându-ne spre ceea ce e sus și deasupra noastră.”
Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Cartea a Unsprezecea, Cap. 9, în Părinți și Scriitori Bisericești (2000), vol. 41, pp. 1031-1032
„Dar chenoza (deșertarea, golirea) Îl coboară oarecum la ceea ce suntem noi, deși nu a fost silit Cel ce este împreună cu Tatăl, Împăratul tuturor, căci n-a fost silit vreodată Unul-Născut împotriva voii, ci mai degrabă prin voia Sa a primit deșertarea din iubire față de noi. Fiindcă S-a smerit pe Sine, cu voia, și nu din vreo necesitate. Căci s-ar dovedi că S-a întrupat împotriva voii Sale dacă ar fi cineva care-L poate stăpâni și I-ar porunci să meargă fără voie spre aceasta. Deci S-a smerit pe Sine de bunăvoie pentru noi. Fiindcă altfel nu vom fi niciodată fii după har și dumnezei, dacă Unul-Născut nu Și-ar fi însușit pentru noi și din pricina noastră smerenia, al cărei chip luându-l și noi prin împărtășirea de Duhul, devenim fii ai lui Dumnezeu și dumnezei. Deci, când spunem că a unit în oarecare mod omenescul cu Dumnezeirea, să nu te smintești, părăsind, cu neînțelegere, minunarea cuvenită măiestriei neasemănate pusă în cuvintele Lui, care păstrează pentru noi caracterul lor dublu, așa încât să vedem în același timp pe Dumnezeu și Omul, Care grăiește, împletind cu slava firii negrăite smerenia omenității, păstrând unirea armonioasă dintre cele două.”
Sursa: http://ziarullumina.ro
