Vindecarea orbului Bartimeu
„În vremea aceea, pe când ieșea Iisus din Ierihon, împreună cu Ucenicii Săi și cu mulțime mare, Bartimeu orbul, fiul lui Timeu, ședea jos, pe marginea drumului, și cerea milostenie. Și, auzind că este Iisus Nazarineanul, a început să strige și să zică: Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă! Și mulți îl certau ca să tacă; el însă cu mult mai tare striga: Fiule al lui David, miluiește-mă! Și Iisus, oprindu-Se, a zis: Chemați-l! Și l-au chemat pe orb, zicându-i: Îndrăznește, scoală-te! Te cheamă. Iar orbul, lepădând haina de pe el, a sărit în picioare și a venit la Iisus. Și l-a întrebat Iisus, zicându-i: Ce voiești să-ți fac? Iar orbul I-a răspuns: Învățătorule, să văd iarăși. Atunci Iisus i-a zis: Mergi, credința ta te-a mântuit! Și îndată a văzut și I-a urmat lui Iisus pe cale.”
Unirea minții cu Dumnezeu
Sfântul Grigorie Palamas, Capitole despre rugăciune și curăția inimii, 1, în Părinți și Scriitori Bisericești (2022), vol. 21, pp. 413-414
„Pentru că Dumnezeirea este Binele absolut și milă, cu adevărat, și abis de bunătate, ba mai degrabă este cuprinzător și al abisului acestuia, întrucât e mai presus decât tot numele ce se numește (Efeseni 1, 21) și decât orice lucru gândit, numai prin unirea cu El ar putea avea cineva parte de milă. Însă cu El se unește cineva întâi prin comuniunea, pe cât e cu putință, a virtuților asemănătoare și [apoi] prin comuniunea realizată în vremea rugăciunii de cerere și de laudă către Dumnezeu. Pe de o parte, comuniunea prin virtuți [doar] îl pregătește prin asemănare, în mod firesc, pe cel silitor să corespundă treptat scopului, [care este] primirea Dumnezeirii, însă nu-l și unește. Pe de altă parte, puterea rugăciunii ierurghisește și duce la desăvârșire însăși lucrarea de înălțare plină de tensiune și de unire [treptată] a omului cu Dumnezeirea, fiind o legătură a ființelor raționale cu Creatorul creaturilor, atunci când, printr-o străpungere înfocată, omul depășește patimile, gândurile și [chiar] cele ale rugăciunii; pentru că este cu neputință pentru o minte împătimită să se unească cu Dumnezeu. Prin urmare, până ce mintea este în acest fel când se roagă, înseamnă că nici de milă nu s-a împărtășit, dar pe cât poate să se retragă din gânduri și să se înalțe deasupra lor, tot pe atât se împărtășește și de tânguire, iar după măsura tânguirii se împărtășește în mod corespunzător și de mila mângâierii [lui Dumnezeu]. Iar dacă stăruie timp îndelungat în acestea cu smerenie, atunci [această lucrare a harului] preschimbă forma întregii părți pătimitoare a sufletului. Când caracterul unitar al minții devine întreit, rămânând unitar, atunci se unește cu Monada tearhică treimică, după ce a închis toată intrarea rătăcirii și a ajuns mai presus de trup, de lume și de stăpânitorul lumii. Și așa, evitând cu totul și scăpând de apucările acestora, se află în sine însăși și în Dumnezeu, desfătându-se de veselia duhovnicească izvorâtă dinăuntru, atâta vreme cât este într-o astfel de stare.”
Sursa: http://ziarullumina.ro
