Vindecarea orbului Bartimeu
„În vremea aceea, pe când ieșea Iisus din Ierihon, împreună cu Ucenicii Săi și cu mulțime mare, Bartimeu orbul, fiul lui Timeu, ședea jos, pe marginea drumului, și cerea milostenie. Și, auzind că este Iisus Nazarineanul, a început să strige și să zică: Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă! Și mulți îl certau ca să tacă; el însă cu mult mai tare striga: Fiule al lui David, miluiește-mă! Și Iisus, oprindu-Se, a zis: Chemați-l! Și l-au chemat pe orb, zicându-i: Îndrăznește, scoală-te! Te cheamă. Iar orbul, lepădând haina de pe el, a sărit în picioare și a venit la Iisus. Și l-a întrebat Iisus, zicându-i: Ce voiești să-ți fac? Iar orbul I-a răspuns: Învățătorule, să văd iarăși. Atunci Iisus i-a zis: Mergi, credința ta te-a mântuit! Și îndată a văzut și I-a urmat lui Iisus pe cale.”
Vederea minții sau dreapta socoteală
Sfântul Ioan Casian, Cuvânt plin de mult folos, Către Egumenul Leontie, în Filocalia (2008), vol. 1, p. 132
„(…) Precum șarpele scos din ascunziș la lumină se silește să fugă și să se ascundă, tot astfel și gândurile cele rele date pe față prin mărturisire desăvârșită se grăbesc să fugă de la om. Iar ca să înțelegeți această virtute și mai bine dintr-o pildă, vă voi istorisi fapta lui Avva Serapion, pe care el însuși o amintea celor ce veneau la dânsul, ca să se știe păzi. El zicea așa: «Când eram mai tânăr, locuiam împreună cu Părintele meu. Și mi se întâmpla că, după ce mâncam noi, ridicându-mă de la masă, furam câte un posmag, îndemnat de diavolul, și-l mâncam fără știrea bătrânului. Deci stăruind eu așa o bucată de vreme, am fost biruit de acest obicei și nu-i mai puteam sta împotrivă. Cugetul mă mustra, dar bătrânului mi-era rușine să-i spun. S-a întâmplat însă, prin purtarea de grijă a iubitorului de oameni Dumnezeu, de-au venit niște frați la bătrânul, pentru folos duhovnicesc. Aceștia l-au întrebat despre gândurile lor. Și a răspuns bătrânul: Nimic nu vatămă pe monahi și nu bucură pe draci mai tare ca ascunderea gândurilor de către Părinții cei duhovnicești. Le-a vorbit apoi și despre înfrânare. Spunându-le el acestea, mi-am venit în sine-mi și, gândindu-mă că Dumnezeu a descoperit bătrânului greșelile mele, m-am umilit și am început a plânge. Am scos apoi din sân posmagul pe care-l furam după obiceiul meu cel rău și, aruncându-mă la pământ, am cerut iertare pentru cele trecute și rugăciune de întărire pentru cele ce vor veni. Atunci a zis bătrânul: O, fiule, te-a izbăvit, chiar tăcând eu, mărturisirea ta. Spunând greșeala ta, ai junghiat pe dracul care te rănea prin tăcere. Până acum l-ai făcut să te stăpânească, fiindcă nu i-ai grăit împotrivă și nu l-ai scos la arătare. De-acum nu va mai avea loc întru tine, căci l-ai scos din inima ta la arătare. Și nu isprăvi bătrânul vorba, și iată lucrarea diavolească se arată ca o pară de foc ieșind afară din sânul meu, iar chilia se umplu de putoare, încât socoteau frații aceia că s-a aprins pucioasă multă. Deci a zis atunci bătrânul: Iată, prin semnul ce s-a făcut, Domnul a dat adeverire cuvintelor mele și slobozirii tale.»”
Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic, 25-26, în Filocalia (2008), vol. 1, pp. 318-319
„Însăși lumina sfintei cunoștințe ne învață că simțirea naturală este una, dar e împărțită în două lucrări, din pricina neascultării lui Adam. Deci una și simplă este și lucrarea Duhului Sfânt coborâtă în acea simțire. Dar pe aceasta nimenea nu o poate cunoaște, decât numai cei ce s-au lepădat cu bucurie de plăcerile vieții pentru nădejdea bunurilor viitoare și au veștejit toată dorința simțurilor trupești prin înfrânare. Mintea acelora, mișcându-se cu toată puterea numai spre acele bunuri, din cauza lipsei de griji, simte întâi ea în chip negrăit bunătatea dumnezeiască. Pe urmă împărtășește și trupului din bucuria sa, pe măsura înaintării sale, având un dor nemărginit de-a se mărturisi. Căci întru El a nădăjduit, zice, inima mea și am fost ajutat; și a înflorit trupul meu, și cu voia mea mă voi mărturisi Lui (Psalmul 27, 7; Septuaginta). Bucuria adevărată ce se revarsă atunci în suflet și în trup este o înștiințare neînșelătoare despre viața cea nestricăcioasă.
Cei ce se nevoiesc trebuie să-și păstreze cugetarea pururea netulburată, ca mintea, deosebind gândurile ce trec prin ea, pe cele bune și trimise de Dumnezeu să le așeze în cămările amintirii, iar pe cele întunecoase și drăcești să le arunce afară din jitnițele firii. Căci atunci când marea e liniștită, pescarii văd până în adâncuri, încât nu le scapă aproape niciunul din peștii care mișună acolo. Dar când e turburată de vânturi, ascunde în negura turburării ceea ce lasă cu prisosință să fie văzut când e liniștită și limpede. Meșteșugul celor ce pun la cale vicleșugurile pescărești nu mai are atunci nicio putere.”
Sursa: http://ziarullumina.ro
