Puterea credinței
„Zis-a Domnul către Ucenicii Săi: Aveți credință în Dumnezeu. Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: Ridică-te și te aruncă în mare, și nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, va fi lui orice va zice. De aceea vă zic vouă: Toate câte cereți rugându-vă, să credeți că le-ați primit și le veți avea. Iar când stați să vă rugați, iertați orice aveți împotriva cuiva, ca și Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte greșelile voastre. Că de nu iertați voi, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta greșelile voastre. Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel care caută află, iar celui care bate i se va deschide.”
Inima celui ce se roagă
Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre Rugăciunea Domnească, Cuvântul al II-lea, în Părinți și Scriitori Bisericești (2022), vol. 21, pp. 211-212
„E vremea să ne pregătim sufletele ca să aducem pe buze aceste cuvinte și să cerem cu îndrăzneală: Tatăl nostru, Care ești în ceruri. Pentru că, precum sunt vădite trăsăturile asemănării cu Dumnezeu, prin care cineva se arată fiu al lui Dumnezeu (căci, câți L-au primit pe El, le-a dat putere să se facă fii ai lui Dumnezeu [Ioan 1, 12], iar pe Dumnezeu Îl primește în sine cel ce a primit desăvârșirea în bine), așa sunt multe semne ale peceții celui rău, pe care cineva avându-le, nu poate fi fiu al lui Dumnezeu, purtând chipul firii contrare. Voiești să cunoști însușirile peceții celui rău? Pizma, ura, defăimarea, mândria, lăcomia, pofta pătimașă, bolile slavei deșarte – acestea și unele ca acestea sunt cele prin care se cunoaște întipărirea chipului celui potrivnic. Deci, cel ce și-a întinat sufletul cu astfel de pete, când va spune Tată, ce tată îl va asculta? E vădit că cel care e înrudit cu cel care îl strigă. Iar acesta nu este cel ceresc, ci cel din iad. Căci ale cărui semne de rudenie le poartă, acela îl va cunoaște ca rudenie a sa. Deci, rugăciunea omului viclean, până ce se află vicleșugul în el, este o chemare a diavolului. Iar glasul celui ce s-a despărțit de viclenie și viețuiește în bunătate va chema pe Tatăl Cel Bun. Când ne apropiem de Dumnezeu, să ne cercetăm întâi viața, de purtăm în noi ceva vrednic de rudenia cu Dumnezeu; de-abia după aceea să îndrăznim să rostim un astfel de cuvânt. Căci Cel ce ne-a poruncit să zicem Tată nu ne-a îngăduit să spunem minciună. Deci numai cel care a viețuit în chip vrednic de frumusețea dumnezeiască privește cu adevărat iarăși spre cer și numește Tată pe Împăratul Cerurilor și patria sa, fericirea cerească. Spre ce-l duce ținta sfătuirii cu sine? Dacă la cugetarea la cele de sus (Coloseni 3, 2), unde e Dumnezeu, acolo își pune temeliile locuinței sale, acolo își așază comorile sale, acolo își mută inima sa. Căci, unde este comoara ta, acolo este și inima ta (Matei 6, 21). El privește pururea spre frumusețea părintească și își înfrumusețează sufletul potrivit cu ea.”
Sursa: http://ziarullumina.ro
