Care poruncă este întâia dintre toate?
„În vremea aceea, apropiindu-se de Iisus unul din cărturarii care Îl auzise vorbind cu saducheii și văzând că bine le-a răspuns, L-a întrebat: Care poruncă este întâia dintre toate? Iisus i-a răspuns că întâia este: «Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn». Și: «Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău și din toată puterea ta». Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar a doua e aceasta: «Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți». Mai mare decât acestea nu este altă poruncă. Și I-a zis cărturarul: Bine, Învățătorule. Adevărat ai zis că unul este Dumnezeu și nu este altul afară de El. Și a-L iubi pe El din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul și din toată puterea și a iubi pe aproapele tău ca pe tine însuți este mai mult decât toate arderile de tot și decât toate jertfele. Iar Iisus, văzându-l că a răspuns cu înțelepciune, i-a zis: Nu ești departe de Împărăția lui Dumnezeu. Și nimeni nu mai îndrăznea să-L mai întrebe. Și, învățând Iisus în Templu, le grăia zicând: Cum zic cărturarii că Hristos este Fiul lui David? Însuși David a zis întru Duhul Sfânt: «Zis-a Domnul Domnului meu: Șezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmașii Tăi așternut picioarelor Tale». Deci însuși David Îl numește pe El Domn; de unde dar este fiul lui? Și toată mulțimea Îl asculta cu bucurie.”
Porunca iubirii
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Epistole, Partea Întâi, Ep. 2, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 81, p. 36
„El (Hristos) face arătată calea prea slăvită a iubirii, cu adevărat dumnezeiască și îndumnezeitoare și călăuzitoare spre Dumnezeu, de care se poate spune că e și Dumnezeu și pe care la început au acoperit-o spinii, dar pe care El prin pătimirile pentru noi, purtate întâi de El și care închipuie acei spini, a dăruit-o tuturor curățită de patimi. Căci a dat în lături pietrele de pe ea prin ucenicii Săi, cum a prezis El Însuși prin proroci, spunând: Și dați pietrele din cale (Proverbe 24, 31; Isaia 62, 10). Și ne-a convins cum se cuvine să ne alipim la ea atât de mult, pe cât El ne-a arătat-o mai înainte prin Sine, răbdând să pătimească pentru noi. Pentru aceasta (pentru iubire) toți sfinții s-au împotrivit totdeauna păcatului, nedând nici un preț pe viața aceasta, și au răbdat multele feluri ale morții ca să se adune în ei înșiși și în Dumnezeu din lume, și să înlăture sfâșierile firii în ei înșiși. Ea este adevărata și neprihănita înțelepciune dumnezeiască a credincioșilor, al cărei capăt final îl reprezintă binele și adevărul, dacă binele este iubirea de oameni, iar adevărul iubirea de Dumnezeu arătată în credință, amândouă fiind dovezi ale iubirii, întrucât aceasta unește pe oameni cu Dumnezeu și întreolaltă și de aceea are stăruința neclintită în bunătăți (în virtuți).”
Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Cartea a Zecea, Capitolul al Doilea, în Părinți și Scriitori Bisericești (2000), vol. 41, p. 951
„Iubirea desăvârșită e cea care face pe cei ce o aleg să se predea cu totul lui Dumnezeu.”
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omilia LV, I–III, în Părinți și Scriitori Bisericești (1989), vol. 22, pp. 216-217
„Pavel ardea atât de tare cu duhul, era atât de înflăcărat de dragostea de Dumnezeu, încât a rostit, a strigat și a grăit acele cuvinte vrednice de sufletul lui: Cine ne va despărți? Ce poate, oare, să mă despartă, spune el, de dragostea lui Dumnezeu? Ceva din cele ce se văd? Ceva din cele nevăzute? Nu! Apoi, voind să enumere amănunțit pe toate și să ne arate tuturora dragostea lui puternică pentru Stăpânul său, a adăugat: Necazul sau strâmtorarea, sau foametea, sau prigonirea, sau goliciunea, sau primejdia, sau sabia? (Romani 8, 35) O, suflet înnebunit de o nebunie, care are maică înțelepciunea! Care din necazurile ce vin asupra mea, spune Pavel, va putea să mă despartă de dragostea de Dumnezeu? Necazurile cele din fiecare zi? Nicidecum! Strâmtorările? Nici astea! Poate prigoana? Deloc! Foametea? Nici ea! Primejdiile? Dar pentru ce vorbesc eu de foamete, de goliciune și de primejdii? Poate sabia? Însăși moartea, strigă Pavel, nu va reuși să mă despartă de dragostea lui Hristos! E cu neputință, cu totul cu neputință! Nimeni altul n-a fost învrednicit să iubească atâta pe Stăpân ca acest fericit suflet! Grăia ca și cum ar fi fost fără de trup, ca și cum ar fi trăit, ca să spun așa, în sferele cele de sus, ca și cum ar fi socotit că nici nu calcă pe pământ. Dorul lui de Dumnezeu, dragostea lui înflăcărată i-au mutat mintea de la cele materiale la cele spirituale, de la cele prezente la cele viitoare, de la cele ce se văd la cele ce nu se văd. Așa e credința, așa e dragostea de Dumnezeu!”
Sursa: http://ziarullumina.ro
