„Zis-a Domnul către Ucenicii Săi: În acele zile, după necazul acela, soarele se va întuneca și luna nu-și va mai da lumina ei. Și stelele vor cădea din cer și puterile care sunt în ceruri se vor clătina. Atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori, cu putere multă și cu slavă. Și atunci El va trimite pe Îngerii Săi și va aduna pe aleșii Săi din cele patru vânturi, de la marginea pământului până la marginea cerului. Învățați de la smochin pilda aceasta: Când mlădița lui se face fragedă și înfrunzește, cunoașteți că vara este aproape. Tot așa și voi, când veți vedea împlinindu-se aceste lucruri, să știți că El este aproape, lângă uși. Adevărat grăiesc vouă, că nu va trece neamul acesta până ce nu vor fi toate acestea. Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.”
Punerea speranței în Dumnezeu
Sfântul Vasilie cel Mare, Omilii la Psalmi, Omilie la Psalmul VII, II, în Părinți și Scriitori Bisericești (2011), vol. 4, pp. 381-383
„S-ar părea că este un lucru simplu și că oricine ar putea, pe bună dreptate, să spună: Doamne, Dumnezeul meu, întru Tine am nădăjduit, mântuiește-mă! (Psalmul 7, 1). Dar poate nu-i așa! Cel care-și pune nădejdea în om, cel care umblă după altceva din cele ale vieții, de pildă după putere, sau după bani, sau după cele socotite de mulțime a fi strălucite, nu poate spune: Doamne, Dumnezeul meu, întru Tine am nădăjduit! Pentru că s-a dat poruncă să nu nădăjduiești în cei ce conduc (Psalmul 145, 2) și: Blestemat este omul care are nădejdea în om (Ieremia 17, 5). Căci așa cum nu se cuvine să cinstești pe altcineva decât pe Dumnezeu, tot așa nu se cuvine să nădăjduiești în altcineva decât în Dumnezeu, Domnul tuturor. Căci nădejdea mea și lauda mea este Domnul (Psalmul 70, 6-7), spune [psalmistul].
— Dar pentru ce psalmistul mai întâi se roagă să fie mântuit de cei care-l prigonesc și apoi să fie izbăvit?
Dezvoltarea va lămuri cuvântul.
Mântuiește-mă de toți cei care mă prigonesc și mă izbăvește, ca nu cumva să răpească, asemeni unui leu, sufletul meu. (Psalmul 7, 1-2)
Care este, așadar, deosebirea între a mântui și a izbăvi?
De mântuire au nevoie mai ales cei slabi; de izbăvire, cei care sunt ținuți în robie. De aceea, cel care are în el însuși slăbiciunea, primind în sine credința, este condus la mântuire de propria sa credință. Fiindcă spune [Domnul]: Credința ta te-a mântuit (Luca 7, 50). (…) Dar cel care are nevoie să fie izbăvit așteaptă pe cineva din afară să depună prețul de răscumpărare pentru el. Așadar, cel în primejdie de moarte, știind că Unul este Cel Care mântuiește, Unul Cel Care răscumpără, zice: În Tine am nădăjduit, mântuiește-mă de slăbiciune și izbăvește-mă de robie! Socotesc astfel că atleții distinși ai lui Dumnezeu au luptat destul în toată viața lor cu dușmanii cei nevăzuți; dar, după ce au scăpat de toate prigonirile lor, când ajung către sfârșitul vieții, sunt cercetați de stăpânitorul veacului ca să-i ia în stăpânire, (…) dacă însă vor fi găsiți fără răni și fără pată, vor fi odihniți de Hristos, liberi, pentru că au fost nebiruiți.”
Sursa: http://ziarullumina.ro.
