„Zis-a Domnul către Ucenicii Săi: Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece. Iar despre ziua aceea și despre ceasul acela nimeni nu știe, nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl. Luați aminte, privegheați și vă rugați, că nu știți când va fi ziua aceea. Este ca un om care a plecat în altă țară și, lăsându-și casa, a dat puterea în mâna slugilor, dând fiecăruia lucrul lui, iar portarului i-a poruncit să vegheze. Privegheați, dar, că nu știți când va veni stăpânul casei: seara, sau la miezul nopții, sau la cântatul cocoșilor, sau dimineața; ca nu cumva, venind fără de veste, să vă afle pe voi dormind. Iar ceea ce vă zic vouă, zic tuturor: Privegheați! Și după două zile erau Paștile și Azimele. Și arhiereii și cărturarii căutau cum să-L prindă cu vicleșug, ca să-L omoare. Dar ziceau: Nu la sărbătoare, ca să nu fie tulburare în popor.”
Ce vom zice în ziua aceea?
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Epistole, Partea Întâi, Ep. 1, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 81, pp. 20-21
„Dreaptă e judecata Ta, Dumnezeule! Ne-ai chemat și nu Te-am ascultat! Ne-ai adresat cuvinte și nu le-am dat atenție, ci am făcut fără putere sfaturile Tale. De aceea pe drept au venit asupra noastră pieirea și nimicirea și amăgirea și necazul și împresurarea, și acum te chemăm noi și nu ne auzi. Cerem de la Tine și nu aflăm milă. Căci nici noi nu i-am auzit cuvintele. Nici n-am arătat milă aproapelui. Că cei ce am urât înțelepciunea și n-am ales frica de Tine nici n-am voit să ținem seama de sfaturile Tale, secerăm roadele cuvenite ale semințelor noastre și suntem plini de nebunia noastră. Ne-a orbit amăgirea vieții și n-am cunoscut tainele lui Dumnezeu, nici n-am nădăjduit într-o plată a evlaviei. De aceea am fost părăsiți pe cărările fărădelegii și am străbătut pustii neumblate (necunoscute de supravegherea dumnezeiască), iar calea Domnului n-am cunoscut-o (Psalmi 118, 37). Iar acum ce folos ne-a adus mândria? Ce ne-a adus bogăția împreunată cu îngâmfarea? S-au mistuit toate acestea ca umbra și au trecut ca o veste și ca o corabie ce străbate valurile apei și a cărei trecere nu lasă urme, nici nu-și întipărește chipul în unde; care ca o pasăre ce străbate aerul nu lasă niciun semn al zborului ei (Înțelepciunea lui Solomon 5, 11). Toate acestea au trecut. Ele nu ne lasă decât acest foc spre o moștenire rămasă pentru toți vecii. Dreaptă e judecata lui Dumnezeu! Nu vom înceta să spunem niciodată aceleași lucruri. Am fost chemați și n-am ascultat. Am fost sfătuiți și n-am luat aminte. Eram învățați în fiecare zi despre aceleași pedepse ce ne așteaptă și disprețuiam cele spuse. Nu ne-au întristat câtuși de puțin cuvintele despre acestea. Căci altfel nu ne-ar întrista acum aceste lucruri atât de tare. Ni se păreau aiureli cele ce acum ne strâmtorează viața, iar atunci ni se spuneau des. O, nepăsare! O, amăgire! O, sfaturi rele! O, negustori vicleni! O, minunea dreptei hotărâri a lui Dumnezeu despre acestea cu privire la noi!”
Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, Partea I, A doua convorbire cu părintele Moise, Cap. IV, 1-4, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, p. 330
„(Dreapta judecată) este numită de asemenea şi cârmă a vieții noastre prin cuvintele: «Cei care n-au cârmă cad ca frunzele». Aceasta se numeşte în Sfânta Scriptură foarte bine şi chibzuință, fără de care nu ni se îngăduie să săvârşim nimic; astfel încât nici măcar vinul duhovnicesc, «care veseleşte inima omului», nu-l putem bea fără chibzuință, şi de asemenea: «Ca o cetate neînconjurată de ziduri şi dărâmată, aşa este bărbatul care nu lucrează ceva cu chibzuință». Cât de primejdioasă este pentru monah lipsa dreptei judecăți o arată acest exemplu, prin care este comparată cu o cetate distrusă, fiind lipsită de ziduri. În aceasta constă înțelepciunea, în aceasta inteligența şi bunul-simț, fără de care nu putem nici construi casa noastră lăuntrică, nici aduna bogății duhovniceşti, potrivit cuvintelor care spun: «Cu înțelepciune se clădeşte o casă, cu inteligență de asemenea se ridică, cu bun simț li se umplu tuturor magaziile cu toate bogățiile prețioase şi bune». Aceasta este, vă spun, hrana cea bună, pe care n-o pot lua decât cei desăvârşiți şi sănătoşi, potrivit acestor cuvinte: «Hrana cea bună este a celor desăvârşiți, a acelora care au inteligența deprinsă să deosebească prin dreapta judecată binele de rău». Ne este atât de necesară şi de utilă dreapta judecată, încât aceasta este socotită la fel cu cuvântul lui Dumnezeu şi cu virtuțile Lui, precum spun cuvintele: «Viu este cuvântul lui Dumnezeu şi lucrător şi mai ascuțit decât orice sabie cu două tăişuri, care străbate până la despărțirea sufletului şi a duhului, a încheieturilor şi a măduvei şi este judecător al simțurilor şi cugetelor inimii». Prin acestea se afirmă foarte limpede că nu poate exista în mod desăvârşit nicio virtute fără harul dreptei judecăți. (…) Astfel că dreapta judecată este obârşia tuturor virtuților, paza şi măsura lor.”
Sursa: http://ziarullumina.ro
