Umblarea pe mare
„În vremea aceea Iisus a silit pe Ucenicii Lui să intre în corabie și să meargă înaintea Lui, de cealaltă parte, spre Betsaida, până ce El va da drumul mulțimii. Iar după ce i-a dat drumul, S-a dus în munte ca să Se roage. Și, făcându-se seară, era corabia în mijlocul mării, iar El era singur pe țărm. Și i-a văzut cum se chinuiau vâslind, căci vântul le era împotrivă. Iar către a patra strajă a nopții a venit la ei umblând pe mare și voia să treacă pe lângă ei. Dar, când L-au văzut umblând pe mare, li s-a părut că este nălucă și au strigat, căci toți L-au văzut și s-au tulburat. Dar îndată El a vorbit cu ei și le-a zis: Îndrăzniți! Eu sunt; nu vă temeți! Apoi S-a suit la ei în corabie și s-a potolit vântul. Iar ei erau peste măsură de uimiți în sinea lor; căci nu pricepuseră nimic de la minunea pâinilor, deoarece inima lor era învârtoșată. Și, trecând marea, au venit în ținutul Ghenizaretului.”
Rugăciunea în isihie
Sfântul Vasilie cel Mare, Epistole, Epistola 2, II, în Părinți și Scriitori Bisericești (2010), vol. 3, p. 32
„Fiecare zi posomorăște sufletul cu câte o supărare nouă, pe când nopțile, care preiau îngrijorările zilelor, amăgesc și mai mult cugetele cu nălucirile lor vinovate. Față de toate acestea există numai o singură scăpare: să te desparți cu totul de grijile lumești. Dar despărțirea de lume nu înseamnă pur și simplu plecare trupească din mijlocul ei, ci rupere sufletească de poftele trupești în așa măsură, încât să nu simți dorul de a trăi în oraș, de a avea casă, avere, prieteni, proprietate personală, mijloace proprii de trai, pofta de a face comerț, de a apărea la întruniri publice, de a nu te mai dori știutor de învățături omenești, fiind în schimb gata să primești în inimă îndrumări izvorâte din învățătura dumnezeiască. Căci pregătirea inimii însemnează tocmai dezvățul de obișnuințele rele, care puseseră până atunci stăpânire pe ea. Nici pe tăblița de ceară nu poți scrie dacă n-ai șters de pe ea ceea ce a fost scris acolo înainte, dar nici în suflet nu se pot întipări învățăturile dumnezeiești dacă nu s-au scos din el mai întâi prejudecățile obișnuinței. De aceea, în vederea acestui scop, retragerea noastră aici, în singurătate, ne este de cel mai mare folos, pentru că potolește patimile, dând minții prilejul de a le stârpi cu totul din suflet. (…) Cu o condiție: să fie locul măcar așa cum este al nostru de aici, rupt de orice contact cu lumea, încât asceza continuă să nu fie întreruptă prin nimic exterior. Deprinderea evlaviei hrănește sufletul cu gândiri cerești. Și ce lucru poate fi mai fericit decât să imiți aici, pe pământ, cetele Îngerilor, care îndeamnă la rugăciune încă din revărsatul zorilor și preamăresc pe Făcătorul lumii în laude și în cântece, iar după ce soarele a ajuns să strălucească, să pornești la muncă însoțit pretutindeni de rugăciuni, garnisind munca prin imnuri de laudă, așa cum ai da gust mâncărurilor atunci când pui în ele sare și <mirodenii>? Căci mângâierea imnurilor ne revarsă în suflet într-adevăr o stare de adâncă seninătate și voioșie.”
Sursa: http://ziarullumina.ro
