Evanghelia zilei (Marcu 7, 24-30)

Vindecarea fiicei cananeencei

„În vremea aceea a venit Iisus în hotarele Tirului și ale Sidonului și, intrând într-o casă, voia ca nimeni să nu știe, dar n-a putut să rămână tăinuit. Căci îndată auzind despre El, o femeie a cărei fiică avea duh necurat a venit și a căzut la picioarele Lui. Și femeia era păgână, de neam din Fenicia Siriei. Și Îl ruga să alunge demonul din fiica ei. Dar Iisus i-a vorbit: Lasă întâi să se sature copiii; căci nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor. Ea însă a răspuns și I-a zis: Da, Doamne, dar și câinii, sub masă, mănâncă din fărâmiturile copiilor. Și Iisus i-a zis: Pentru acest cuvânt, mergi! A ieșit demonul din fiica ta. Iar ea, ducându-se acasă, a găsit pe copilă culcată în pat, iar demonul ieșise.”


Pericolul deznădejdii

Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovnicești, omilia XLVII, 13, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 274

„Pentru aceasta sufletul cade în deznădejde, pentru că poartă în el osânda morții (II Corinteni 1, 9) și pentru că îl înconjoară o mulțime de rele. Dar când vede Dumnezeu că sufletul este cuprins de groaza morții și că dușmanul este gata să-l înghită, atunci îi dă un mic ajutor, îndurându-se de el; îl încearcă, totuși, ca să vadă dacă credința sa este puternică și dacă are iubire față de El. Pentru că Dumnezeu a rânduit ca drumul care duce la viață (Matei 7, 14) să fie (presărat) cu necazuri, strâmtorări, încercări și ispite amare, pentru ca, de aici, sufletul să ajungă (la slava fiilor) lui Dumnezeu. Deci, când sufletul suportă un necaz care-l copleșește și are moartea înaintea ochilor, atunci, cu mână tare și cu braț înalt (Ieșirea 14, 34), prin iluminarea Duhului Sfânt, (Dumnezeu) zdrobește puterea întunericului, iar sufletul trece prin locurile cele înfricoșătoare, străbătând marea întunericului și a focului mistuitor.”

Sfântul Vasilie cel Mare, Omilii la Psalmi, Omilia la Psalmul XXIX, II, în Părinți și Scriitori Bisericești (2011), vol. 4, p. 437

„Așadar, cel care, cu ajutorul lui Dumnezeu, se ridică din cădere, acela din recunoștință Îl înalță pe Dumnezeu prin faptele sale bune; sau, după cum un luptător în arenă, fiind cuprins de slăbiciune, este sprijinit de cineva ca să nu-i fie primejdioasă căderea, și astfel biru­iește pe adversar: cel care l-a ajutat i-a dat luptătorului prilejul biru­inței, iar adversarului îi răpește bucuria căderii. Nu necazurile, care vin asupra Sfinților pentru a-i încerca, pricinuiesc bucurie dușma­nilor noștri nevăzuți, ci dușmanii noștri se bucură, bat din palme și se veselesc atunci când, din pricina mulțimii necazurilor, ne pierdem nădejdea, nu mai putem judeca și renunțăm să ducem mai departe lupta. Iată-l, de pildă, pe Iov: a pierdut averea, a rămas fără copii, trupul îi era plin de puroi și de viermi (Iov 1, 13-19), dar nu i-a dat adversarului prilej de bucurie. Dacă, însă, copleșit de dureri, ar fi spus un cuvânt de hulă, așa cum l-a sfătuit femeia (Iov 2, 9), atunci s-ar fi bucurat dușmanii.”

Sursa: http://ziarullumina.ro

Total
200
Shares
Previous Post

Dezmințire „vești înfiorătoare din Sfântul Munte Athos”

Next Post

Privirea îndreptată către celălalt

Related Posts